Harlan asculta din ce în ce mai absorbit cuvintele ei măsurate. Cât adevăr era în toate astea? Şi în ce măsură era o încercare calculată de a-l înşela? Încercă să rupă vraja, vorbind, spărgând curgerea lină a frazelor ei. Spuse:
— Şi, odată ce au putut ajunge ta stele, au părăsit Pământul. Unii dintre noi am ghicit asta.
— Atunci, unii dintre voi au ghicit prost. Omul a încercat să părăsească Pământul. Din nefericire, nu suntem singuri în galaxie. Mai sunt şi alte stele, cu alte planete. Chiar alte inteligenţe. Nici una, cel puţin în această galaxie, nu este atât de veche ca omenirea, dar, în cele 125.000 de Secole, omul a rămas pe Pământ, şi minţi mai tinere l-au ajuns din urmă, l-au depăşit, şi-au dezvoltat transportul interstelar şi au colonizat Galaxia. Când am ajuns în spaţiu, însemnele erau acolo. Ocupat! Trecerea oprită! Îndepărtaţi-vă! Omenirea şi-a retras antenele exploratoare, a rămas acasă. Dar acum ştia ce este Pământuclass="underline" o închisoare înconjurată de o libertate infinită… Şi omenirea s-a stins!
— S-a stins şi gata. Prostii!
— Nu s-a stins, pur şi simplu. Au mai trecut câteva mii de Secole. Au mai existat suişuri şi coborâşuri, dar, în ansamblu, se simţea o lipsă de scop, un sentiment al inutilităţii, al lipsei de speranţă, care nu putea fi depăşit. În final, s-a mai înregistrat o ultimă scădere a natalităţii şi… extincţia. Eternitatea ta a făcut asta.
Harlan putea acum să apere Eternitatea, cu atât mai intens şi mai exagerat cu cât fusese atacat atât de direct.
— Lăsaţi-ne accesul la Secolele Ascunse şi vom corecta totul. Am făcut un foarte mare bine Secolelor la care am putut ajunge.
— Un foarte mare bine? întrebă Noÿs pe un ton detaşat, care făcea din vorbele ei o parodie a frazei lui. Ce înseamnă asta? Maşinile voastre vă spun asta. Computaplexele voastre. Dar cine le reglează şi cine le spune ce să pună în balanţă? Maşinile nu rezolvă probleme cu o mai mare clarviziune decât oamenii, ci doar mai repede. Doar mai repede! Atunci, ce consideră Eternii că e „bine”? Să-ţi spun eu. Siguranţa şi securitatea. Moderaţia. Nimic în exces. Nici un risc fără siguranţa covârşitoare a unei întoarceri adecvate.
Harlan înghiţi în sec. Deosebit de clar, îşi aminti de cuvintele rostite de Twissell în navă, în convorbirea lor despre oamenii evoluaţi din Secolele Ascunse. Twissell spusese: „Eliminăm neobişnuitul”.
Şi nu era aşa?
— Bine, spuse Noÿs, pari căzut pe gânduri. Atunci gândeşte-te şi la asta. În Realitatea de acum, de ce abordează omul în permanenţă zborul spaţial, eşuând în permanenţă? Cu siguranţă că fiecare eră a zborului spaţial ştie de eşecurile anterioare. De ce mai încearcă, atunci?
— N-am studiat problema, răspunse el. Dar se gândea, stânjenit, la coloniile de pe Marte, înfiinţate iarăşi şi iarăşi, nealegându-se niciodată nimic din ele. Se gândea la atracţia ciudată pe care zborul spaţial o exercitase întotdeauna, chiar şi asupra Eternilor. Îi răsunau din nou în urechi cuvintele Sociologului Kantor Voy, din 2456, întristat de ştergerea zborului electrogravitic dintr-un Secoclass="underline" „Şi fusese atât de frumos”! îşi aminti de Proiectantul-de-Vieţi Neron Feruque, care înjurase groaznic asistând la dispariţia lui, şi care se lansase, ca să se uşureze, într-un atac al metodelor Eternităţii de a dispune de serurile anticancer.
Exista deci această dorinţă fierbinte, instinctivă, de expansiune a fiinţelor inteligente, de a ajunge la stele, de a lăsa în urmă închisoarea gravitaţiei? Asta îl împinsese pe om să perfecţioneze de zeci de ori zborul spaţial, să călătorească iarăşi şi iarăşi către lumile moarte ale unui sistem solar, în care numai Pământul era leagăn al vieţii? Şi eşuarea finală, conştiinţa că trebuie să te întorci în închisoarea de acasă, era cea care declanşa nepotrivirile împotriva cărora lupta Eternitatea dintotdeauna? Îi mai veni în minte şi consumul intens de droguri în aceleaşi Secole inutile ale zborurilor electrogravitice. Noÿs reluă:
— Aplanând dezastrele Realităţii, Eternitatea diminuează şi triumfurile. Numai făcând faţă marilor încercări poate omenirea să se ridice, cu succes, pe culmile cele mai înalte. Doar din primejdii, din permanentă nesiguranţă şi nelinişte se iveşte forţa care împinge omenirea către noi şi măreţe cuceriri. Poţi înţelege asta? Poţi să înţelegi că, eliminând obstacolele şi problemele care-l copleşesc pe om, Eternitatea îl împiedică să-şi găsească propriile soluţii, mai dureroase şi mai bune, adevăratele soluţii care izvorăsc din depăşirea greutăţilor, şi nu din evitarea lor?
Harlan începu, băţos:
— Cel mai mare bine făcut majorităţii… Noÿs îi tăie vorba:
— Să zicem că Eternitatea nu ar fi fost niciodată înfiinţată.
— Şi?
— Să-ţi spun eu ce s-ar fi întâmplat. Energiile care s-au epuizat cu ingineria temporală s-ar fi consumat în schimb în domeniul nucleonicii. Nu ar fi existat Eternitatea, dar ar fi existat transportul interstelar. Omul ar fi ajuns la stele cu mai mult de o sută de mii de Secole înainte de Realitatea curentă. Stelele ar fi fost pe atunci nelocuite şi omenirea s-ar fi stabilit pe toată întinderea Galaxiei. Noi am fi fost primii.
— Şi ce am fi câştigat? întrebă Harlan, încăpăţânat. Am fi fost mai fericiţi?
— Ce înţelegi tu prin „noi”? Omul nu ar fi însemnat o lume, ci un milion, un miliard de lumi. Am fi avut infinitul în căuşul palmei. Fiecare lume ar fi avut înşiruirea ei de Secole, fiecare valorile ei proprii, o şansă de a căuta fericirea pe propriile căi, în propriul mediu. Există multe feluri de fericire, de bine, o varietate infinită… Asta este Starea Fundamentală a omenirii.
— Astea sunt presupuneri, spuse Harlan supărat pe el însuşi pentru că se lăsase furat de imaginea zugrăvită de ea. Cum poţi să ştii ce s-ar fi întâmplat?
— Pe tine te amuză ignoranţa Timpurilor care nu cunosc decât o singură Realitate. Pe noi ne amuză ignoranţa Eternilor care cred că există multe Realităţi, dar numai una odată.
— Ce tot spui acolo?
— Noi nu calculăm Realităţi alternative. Noi le vizualizăm. Le vedem în starea lor de non-Realitate.
— Adică un fel de tărâm Niciodată, unde „ar-fi-fost” se joacă cu „dacă”.
— Cu excepţia sarcasmului, da.
— Şi cum faceţi asta?
Noÿs se opri, după care reluă:
— Cum aş putea să-ţi explic, Andrew? Am fost educată să ştiu anumite lucruri, fără să înţeleg chiar totul despre ele, la fel ca tine. Tu poţi explica funcţionarea unui Computaplex? Şi totuşi ştii că există şi funcţionează.
Harlan se înroşi.
— Şi atunci?
— Am învăţat să vizualizăm Realităţile şi am găsit Starea Fundamentală aşa cum ţi-am descris-o. Am găsit şi Schimbarea care a distrus-o. Nu este o Schimbare iniţiată de Eternitate, este însăşi instituirea Eternităţii, simpla sa existenţă. Orice sistem asemănător Eternităţii, care le îngăduie oamenilor să-şi aleagă viitorul, va sfârşi prin alegerea siguranţei şi mediocrităţii şi, într-o astfel de Realitate, stelele nu mai pot fi atinse. Simpla existenţă a Eternităţii a spulberat dintr-o lovitură Imperiul Galactic. Pentru a-l face din nou posibil, Eternitatea trebuie desfiinţată. Numărul Realităţilor este infinit. Numărul oricăror subclase ale Realităţilor este infinit. De exemplu, numărul de Realităţi care conţin Eternitatea este infinit. Numărul în care Eternitatea nu există, dar este desfiinţată, este de asemenea infinit. Dar oamenii noştri au ales, din infinit, un grup din care făceam şi eu parte.