La început, eu eram străină de toate astea. M-au educat pentru rolul meu aşa cum Twissell şi cu tine l-aţi pregătit pe Cooper pentru al lui. Dar numărul Realităţilor în care eu eram agentul distrugerii Eternităţii era şi el infinit. Am fost lăsată să aleg între cinci Realităţi care păreau cel mai puţin complexe. Am ales-o pe aceasta, cea care te implica pe tine, singurul sistem al Realităţii care te implica pe tine.
— De ce?
Noÿs îşi feri privirea.
— Pentru că te iubeam. Te-am iubit cu mult înainte de a te întâlni.
Harlan era zguduit. O spusese cu atâta sinceritate… Gândi, îngreţoşat: „E o actriţă…” Spuse:
— E ridicol.
— Da? Am studiat Realităţile care-mi stăteau la dispoziţie. Am studiat Realitatea în care mă întorceam în 482, îl întâlneam mai întâi pe Finge şi apoi pe tine. Cea în care ai venit la mine şi m-ai iubit, în care m-ai luat cu tine în Eternitate şi în sus-Timpul îndepărtat al propriului meu Secol, în care l-ai deturnat pe Cooper şi în care tu şi cu mine, împreună, ne-am întors în Primitiv. Am trăit în Primitiv tot restul vieţii noastre. Am văzut vieţile noastre, împreună, şi am fost fericiţi, şi eu te-am iubit. Aşa că nu este ridicol. Am ales această alternativă ca dragostea noastră să se poată împlini.
— Totul este o minciună! O minciună! Doar nu te aştepţi să te cred?
Se opri, apoi reluă brusc:
— Stai! Zici că ai ştiut totul dinainte? Tot ce se va întâmpla?
— Da.
— Atunci e clar că minţi. Ai ştiut şi că te vei trezi în faţa explozonului. Ai ştiut că o să dai greş. Să văd acum ce-o să-mi răspunzi!
Ea suspină uşor.
— Ţi-am spus că există un număr infinit al tuturor subclaselor Realităţilor, Oricât de exact ne-am concentra asupra unei Realităţi date, ea reprezintă întotdeauna un număr infinit de Realităţi foarte similare. Există puncte întunecoase. Cu cât ne concentrăm mai bine, cu atât sunt mai puţin încâlcite, dar o claritate perfectă nu se poate obţine niciodată. Cu cât punctele sunt mai puţin întunecoase, cu atât este mai mică probabilitatea ca variaţia întâmplătoare să dea rezultatul peste cap, dar probabilitatea nu coboară niciodată la zero absolut. Un astfel de punct întunecos a stricat lucrurile.
— Care?
— Trebuia să vii înapoi în sus-Timpul îndepărtat, după ce bariera de la 100.000 fusese înlăturată, şi ai venit. Dar trebuia să vii singur. De asta am şi fost atât de surprinsă, pe moment, să-l văd pe Calculatorul Twissell cu tine.
Din nou Harlan fu tulburat. Ce bine potrivea lucrurile. Noÿs reluă:
— Şi aş fi fost şi mai surprinsă, dacă mi-aş fi dat seama de semnificaţia totală a acestei modificări. Dacă ai fi venit singur, m-ai fi adus cu tine în Primitiv, aşa cum ai făcut. Apoi, pentru binele omenirii şi de dragul meu, l-ai fi lăsat pe Cooper neatins. Cercul s-ar fi întrerupt, Eternitatea ar fi fost desfiinţată, iar viaţa noastră împreună aici ar fi fost la adăpost. Dar ai venit cu Twissell, o variaţie întâmplătoare. Pe drum, ţi-a pomenit de gândurile lui despre Secolele Ascunse şi te-a pus pe o pistă a deducţiilor, care, în final, te-a făcut să te îndoieşti de buna mea credinţă. S-a terminat cu un explozon între noi… Şi acum, Andrew, asta e povestea. Poţi să mă ucizi. Nimic nu te poate opri.
Pe Harlan îl durea mâna din cauza încleştării spasmodice pe explozon. Îl mută, ameţit, în mâna cealaltă. Povestea ei nu avea nici un punct nevralgic? Ce se aşteptase el să câştige din siguranţa faptului că ea aparţinea Secolelor Ascunse? Conflictul său interior îl sfâşia mai aprig ca oricând, şi se apropiau zorile.
Spuse:
— De ce două eforturi de a distruge Eternitatea? De ce nu a dispărut odată pentru totdeauna atunci când l-am trimis pe Cooper în Secolul 20? Totul ar fi luat atunci sfârşit şi am fi scăpat de agonia asta a nesiguranţei.
— Pentru că distrugerea acestei Eternităţi nu este de ajuns. Trebuie să reducem probabilitatea înfiinţării oricărei forme de Eternitate la cât de aproape de zero putem. Aşa că, aici, în Primitiv, mai avem de făcut un lucru. O schimbare mică, neînsemnată. Ştii ce este o Schimbare Minimă Necesară. Doar o scrisoare către o peninsulă numită Italia, aici, în Secolul 20. Acum suntem în 19,30. În câteva Centisecole, cu condiţia ca eu să trimit scrisoarea, un om din Italia va începe experimentele de bombardare cu neutroni a uraniului.
Harlan se îngrozi.
— Veţi modifica Istoria Primitivă?
— Da. Asta este intenţia noastră. În noua Realitate, cea finală, prima explozie nucleară va avea loc nu în Secolul 30, ci în 19,45.
— Dar cunoşti pericolul? Îţi dai cât de cât seama ce înseamnă asta?
— Ne dăm seama de pericol. Am vizionat setul de Realităţi rezultante. Există o probabilitate, nu o siguranţă, desigur, ca Pământul să sfârşească cu o crustă radioactivă, groasă, dar înainte de asta…
— Vrei să spui că există vreo compensare pentru aşa ceva?
— Un Imperiu Galactic. De fapt o intensificare a Stării Fundamentale.
— Şi îi acuzaţi pe Eterni că se amestecă…
— Îi acuzăm că se amestecă de multe ori ca să ţină omenirea acasă, în închisoare. Noi intervenim o dată, ca să-l orientăm pe om prematur către nucleonică, astfel ca să nu mai instituie niciodată, niciodată, o Eternitate.
— Nu, spuse Hartan, disperat. Trebuie să existe o Eternitate.
— Dacă asta este ceea ce alegi tu. Tu ai de ales. Dacă vrei ca un grup de psihopaţi să dicteze viitorul omenirii…
— Psihopaţi?!!! explodă Harlan.
— Nu sunt? Îi cunoşti doar. Gândeşte-te.
Harlan o privea cu oroare, ultragiat, şi totuşi nu se putea abţine să-şi amintească. Se gândi la Novicii care învăţau adevărul despre Realitate, şi la Novicele Latourette încercând, ca rezultat, să se sinucidă. Latourette supravieţuise, cu o personalitate plină de cicatrici, ajutând totuşi la hotărârile care se luau asupra Realităţilor alternative.
Se gândi la sistemul de caste al Eternităţii, la viaţa anormală care transforma sentimentele de culpabilitate în furie şi ură faţă de Tehnicieni. Se gândi la Calculatori, luptându-se între ei, la Finge urzind intrigi împotriva lui Twissell şi la Twissell spionându-l pe Finge. Se gândi la Sennor, luptând pentru capul lui spân, împotriva tuturor Eternilor.
Se gândi la el însuşi.
Apoi fa Twissell, marele Twissell, care încălcase şi el legile Eternităţii.
Era ca şi cum ştiuse dintotdeauna că Eternitatea însemna toate acestea. Altfel de ce ar fi dorit atât de mult să o distrugă? Şi totuşi niciodată nu o recunoscuse deschis, niciodată nu privise adevărul în faţă, până, deodată, acum.
Şi văzu Eternitatea, foarte clar, ca pe o cloacă de psihoze putrede, ca pe un puţ zvârcolindu-se de motivaţii anormale, o masă de vieţi disperate, smulse, brutal, din contextul lor.
Privi, absent, la Noÿs.
Ea îi spuse, blând:
— Îţi dai seama? Vino cu mine la gura peşterii, Andrew.
O urmă, hipnotizat, înspăimântat de felul în care punctul lui de vedere se schimbase total. Pentru prima oară, explozonul părăsi linia care îl legase de inima lui Noÿs.
Şuviţele palide ale zorilor brăzdau cerul, şi nava de lângă peşteră era o umbră apăsătoare în lumina dimineţii. Contururile îi erau înceţoşate, estompate de pelicula protectoare.
— Acesta este Pământul, spuse Noÿs. Nu singurul, eternul cămin al omenirii, ci doar un punct de plecare într-o aventură infinită. Tot ce trebuie să faci este să hotărăşti. Tu decizi. Tu şi cu mine şi conţinutul acestei peşteri vom fi protejaţi de un câmp de fizio-Timp împotriva Schimbării. Cooper va dispărea, împreună cu anunţul lui, Eternitatea şi Realitatea Secolului meu vor dispărea, dar noi vom rămâne aici şi vom avea copii şi nepoţi, şi omenirii îi va rămâne deschis drumul spre stele.