COLECŢIA ESEURI
EDITURA UNIVERS, BUCUREŞTI, 1977
© Chatto & Windus
ALONG THE ROAD ; MUSIC AT NIGHT ; ON THE MARGIN; DO WHAT YOU WILL; LITERATURE AND SCIENCE
Toate drepturile asupra acestei versiun' stat rezervate Editurii UNIVERS
ALDOUS HUXLEY
ŞI RESTUL E TĂCERE
ÎN ROMÂNEŞTE DE ANTOANETA RALIAN PREFAŢĂ DE MARIAN POPA Aldous Huxley sau etica echilibrului
Huxley poate fi considerat drept cel mai important reprezentant al romanului eseistic din secolul nostru.
Dar el este şi un prodigios autor de eseuri propriu-zise, circumscrise tradiţiilor britanice ale speciei, definită în acest spaţiu prin varietatea tematică şi de tratament a unor probleme accentuate moral.
Principalele volume de eseuri sînt: On the Margin (Adnotări, 1923), Jesting Pilate (Pilat glumeşte, 1926), Proper Studies (Studii adecvate, 1927, v. Pope, „Stadiul cel mai propriu omenirii e omul"), Do What You Will (Fă ce vrei, 1929), Music at Night (Muzică în noapte, 1931), Olive Tree (Măslinul, 1936), Ends and Means (Scopuri şi mijloace, 1937), The Perennial Philosophy (Filozofia perenă, 1945), Science, Liberty and Peace (Ştiinţă, libertate şi pace, 1946), Themes and Variations (Teme şi variaţiuni, 1950), The Doors of Perception (Porţile percepţiei, 1954), Heaven and Hell (Cer şi iad, 1956), Literature and Science (Literatură şi ştiinţă, 1963), Shakespeare and Religion (Shake-speare şi religia, 1963). Evident, nu e cazul să se examineze aici totalitatea acestei opere, a cărei unitate e impresionantă, dar merită să fie evidenţiate acele trăsături definitorii, ce asigură deopotrivă omogenitatea ansamblului şi individualitatea oricărui eseu prezent în această culegere.
O parte apreciabilă din eseurile lui Huxley este consacrată literaturii. Eseurile de acest tip au un caracter programatic sau sînt fine analize pro domo ale unor cărţi şi autori clasici. Altele ar interesa arta şi cultura în genere, Desigur, asemenea diferenţieri simple pot fi susţinute cu oarecare dificultate. Orice eseu literar semnat de Huxley\ poate fi considerat drept un eseu filozofic, orice eseu filo-\ zofic devine unul ştiinţific.
Huxley porneşte de la un pre- \ text literar pentru a ajunge la raţionamente logice, filozo- \
fice, politice, estetice, artistice, ilustrînd legăturile dintre diferitele posibilităţi de abordare a unui obiect, disponibilităţile interioare ale obiectului dat şi, în genere, excelenţa eseului în fructificarea acestor raporturi. Cîteva idei şi principii tutelează însă orice observaţie şi orice afirmaţie.
Ideea centrală a romanelor sau nuvelelor, ce va fi regăsită şi în eseuri, susţine existenţa unui „Adevăr Total", exprimat în două realităţi simetrice ca unitate în diversitate : prin realitatea exterioară a unui univers de obiecte, fenomene şi relaţii, şi prin unitatea interioară a ceea ce se numeşte omul ca individ sau entitate. O imagine a lumii nu va fi autentică decît dacă va reflecta acest principiu de totalizare; contrar mai tuturor doctrinelor literare ale secolului, Huxley consideră autenticitatea imposibilă prin condiţionarea ei de un principiu subiectiv, pentru că orice idee limitativă exprimă într-un fel sau altul extremismul şi parţializarea. Autenticul aparţine, paradoxal, unei convenţii, Adevărului total, constituit din totalitatea elementelor realităţii. Realitatea percepută şi transmisă direct, aparţine unei extreme, fie ea logică sau ilogică : abia manevrele de confruntare şi reunire a realităţilor prezente şi absente, receptate şi imaginate dau o reprezentare a totalităţii autentice. In acest sens, adevărul total e o probabilitate superioară celei reale, bazîndu-se pe complexitatea complementară, compensatorie şi dilogică a lumii receptate şi reconstruite.
Este clar că, pentru Huxley, Adevărul Total exterior ar fi o totalizare structurată de adevăruri parţiale, materializată în romanele sale prin scheme muzicale dominate de contrapunct. Eseul Arta şi adevărul evident examinează natura acestor adevăruri, descoperindu-se două tipuri : adevăruri evidente şi adevăruri mari. Evidenţele sînt nesemnificative, indicînd capacitatea de a oferi realităţi recog-noscibile.
Caracterul oricărei arte e explicat prin proporţia de angajare a celor două feluri de adevăruri. j O
imagine simetrică este aceea a omului ca adevăr total / despre om. Un individ este totalitatea indivizilor potenţiali,
materializaţi sau reprimaţi într-o sumă de ambianţe. Spri-jinindu-se pe bunul simţ tradiţional, pe cele mai sigure şi mai vechi realităţi psihologice, Huxley formulează o concepţie diferită de unele dogmatizări aristotelice. Omul este o unitate în diversitate, o ipostază fiind evidenţiată într-o situaţie dată. Un eseu de motivare psihologică a propriei creaţii şi a acestui punct de vedere în genere este Ochiul spectatorului, unde se porneşte de la o situaţie personală: autorul nu este un bun om de societate, pentru că el e mai bine dotat pentru recepţia distributivă, contrapunctlcă a unei ambianţe, capacitatea sa de reacţie fiind, în aceste condiţii, aproape nulă. De aici, descrierea unui sistem de recepţie a locurilor de tranziţie care se află
la temelia artei moderne. Abordarea superficială a subiectului e în acest caz utilă, aprofundarea imposibilă: dar superficiul fragmentar, lacunele de informaţie, nedeterminarea favorizează imaginaţia constructivă şi relevă înlocuirea omniscienţei divine inductive cu ochiul străin al omului spectator, demiurg prin deducţie. Poziţia unui asemenea individ e ilustrată prin Philip Quarles din Punct-contrapunct. Ea revine în Şi ochelari neputincioşi. . cu o motivare socială şi psihologică mai accentuată.
„Trăim într-o lume de non-sequitur-uri. Sau, mai bine zis, am trăi într-o astfel de lume dacă am fi simultan conştienţi de mai mult decît de un singur aspect al fiecărui eveniment în parte. Viaţa noastră se petrece întîi într-un compartiment impermeabil al experienţei, apoi trece în altul. Artistul, dacă vrea, poate să doboare zidurile despărţitoare dintre compartimente şi, în felul acesta, să ne ofere o privelişte simultană a două sau mai multe dintre ele. Văzută astfel, realitatea pare extrem de bizară". Aici găseşte el o posibilitate a ironiei moderne, bazată pe suprapunerea a două incompatibilităţi pe care viitorul le va neutraliza poate cîndva. în eseul Pascal, argumentaţia este reluată. „Prin natura sa, nici un om nu locuieşte exclusiv într-un singur univers. Toate existenţele... se desfăşoară sub cel puţin două drapele şi, de obicei, chiar sub mai multe. Pînă şi cel mai fervent pozitivist se Iasă uneori tîrît de valul unei emoţii mistice. Pînă
şi cei mai vajnici vînători de absolut, esteţii şi idealiştii, trebuie să se preteze la compromisuri cu lumea vulgară a relativităţii. ." Sau, în termenii unei asociaţii muzicale : „Muzica mea, ca şi aceea a oricărei făpturi vii şi conştiente, este un contrapunct, nu o melodie unitară, ci o succesiune de armonii şi discordanţe. Eu sînt cînd o persoană cînd alta, aussi different de moi meme, que des autres, după cum spune La Rochefoucauld. Şi, întotdeauna potenţial, iar uneori chiar în realitate şi conştient, sînt doi oameni în acelaşi timp'1. De aici, turnura programatică: „O viaţă perfect omogenă înseamnă o contradicţie în termeni. Fără contraste şi diversităţi, viaţa e de neconceput. De aceea iubitorul de viaţă crede în contraste şi diversităţi, atîtea cîte sînt cu putinţă să existe; căci, nefiind un ve-nerator al morţii, asemenea hindusului, el nu vrea să aibă de-a face cu o perfecţiune care înseamnă anihilare ; şi ne-fîind ilogic, asemenea creştinilor, nu poate crede într-o perfecţiune care nu e o Nirvana a nonexistenţei". Crezul său, bazat pe armonia realităţii interioare şi exterioare s-ar înscrie în formula „excesului echilibrat", sau mai curînd a echilibrului format din variaţii. „Iubitorul de viaţă nu poate accepta o filozofie şi o morală care nu corespund cu faptele experienţei. Pentru el, fiecare dintre eurile sale are un drept la existenţă, are un drept la propriile sale valori. Desigur, el face tot ce-i posibil — şi aceasta ca o chestiune de politică practică