poeme, singurele pasaje din De Rerum Natura şi din Divina Comedie care ne mai mişcă aşa cum au intenţionat autorii lor să ne mişte, sînt cele în care poeţii generalizează — cele în care, explicit sau implicit, enunţă ipotezele pe care se presupune că le demonstrează „descoperirile avansate", şi arată în ce fel aceste ipoteze, odată acceptate, afectează atitudinea noastră faţă de lume, modifică tiparul existenţei noastre. Enunţurile lui Lucreţiu, ţinînd de filozofia materialistă, şi cele ale lui Dante, aparţinînd filozofiei spiritualiste, deţin încă puterea de a modifica tiparul existenţei noastre, deşi cele mai multe dintre „faptele" pe care şi-au bazat ei filozofiile respective nu mai au acum decît valoare de specimene arheologice.
Adevărurile ştiinţifice şi chiar jargonul ştiinţific sînt de mare ajutor scriitorului care intenţionează să fie ironic. încercaţi să suprapuneţi două relatări asupra aceluiaşi eveniment uman, una expusă în terminologie pur ştiinţifică, cealaltă în termenii religiei, esteticii, pasiunii sau chiar ai bunului simţ : discordanţa dintre ele vă va isca în minte cele mai neliniştitoare reverberaţii. Suprapuneţi, de pildă, fiziologia şi misticismul (extazurile doamnei de Guyon 1 erau mai febrile şi mai pline de semnificaţie spirituală în cea de-a patra lună a sarcinilor pe care le-a purtat) ; suprapuneţi legile acusticii şi muzica lui Bach (să-mi fie îngăduit să mă
refer la relatarea simultan ştiinţifică şi estetică a unui concert, în romanul meu Contrapunct) ; suprapuneţi chimia şi safletul (glandele neductile secretează printre altele şi stările noastre de spirit, aspiraţiile, filozofia noastră de viaţă). Lista incompatibilităţilor legate între ele poate fi prelungită la infinit. Trăim într-o lume de non sequitur 2-uri. Sau, mai bine zis, am trăi într-o astfel de lume dacă am fi simultan conştienţi de toate aspectele sub care poate fi privit un fapt.
Dar, în practică, aproape niciodată nu sîn-tem conştienţi de mai mult decît un singur aspect al fiecărui eveniment în parte. Viaţa noastră se petrece întîi într-un compartiment impermeabil al experienţei, apoi trece într-altul. Artistul, dacă vrea, poate să doboare zidurile despărţitoare dintre compartimente şi, în felul acesta, să ne ofere o privelişte simultană a două sau mai multora dintre ele. Văzută astfel, realitatea pare extrem de bizară. Aşa cum ţine să o înfăţişeze scriitorul ironic sau cel dezorientat. Laforgue 3 uzează mereu de acest truc. Toată poezia sa este o combinaţie de descoperiri avansate şi de sentiment imediat. De aci provine pătrunză-
toarea ei ironie. Intr-un viitor îndepărtat, cînd o ştiinţă mai bine informată decît a noastră va arunca o punte peste prăpastia dintre calităţile nemijlocit sezi&abile în termenii cărora simţim, şi cantităţile măsurabile, ponderabile, în termenii cărora ne desfăşurăm gîndirea ştiinţifică, metoda laforguiană va
1 Jeanne Mărie Bouvier de la Motte Guyon (1648—1717), scriitoare franceză mistică, ale cărei lucrări propagă
quie-tismul.
2 Inconsecvenţe (lat.).
3 Jules Laforgue (1860—1887), poet simbolist francez, a cultivat lirica reflexivă, pesimistă.
42
43
înceta să mai fie ironică. Căci atunci vom avea de-a face cu suprapunerea a două
compatibilităţi şi nu a două incompatibilităţi. Nu vor mai exista discordanţe bizare, ci o armonie perfectă, clară şi simplă. Dar toate acestea sînt de domeniul viitorului. Tn ceea ce ne priveşte, însăşi alăturarea „descoperirilor avansate" şi a simţirilor imediate produce efecte literare pe care le recunoaştem ca ironice.
(Din volumul Muzică în noapte)
MUZICA APEI
CASA ÎN CARE LOCUIESC E BÎNTUITA DE UN zgomot de apă care picură. Veşnic, fie noapte, fie zi, fie vară, fie iarnă, ceva pe undeva, picură. Luni de-a rîndul, o ţeava frămîntată
de angoase a susţinut în pieptu-i de oţel un solilocviu nesfîrşit şi pustiitor. Acum, glasul i-a amuţit; în schimb, o nouă şi mult mai cumplită picătură a prins fiinţă. Din chiar creştetul casei, un mic jgheab — canalul de scurgere, probabil, al vreunui necunoscut receptacol de sub acoperiş — lasă să-i scape o suită de picături, într-un flux aproape continuu. Şi acest şuvoi cade perpendicular, pe o distanţă de patruzeci, cincizeci de picioare, pînă atinge dalele treptelor de la pivniţă, de unde se scurge, infam, într-o rigolă special amenajată.
Cataractele îşi suflă goarnele chiar din clipa cînd se prăvălesc de pe culme, dar cascada mea modestă execută o muzică mai subtilă, aproape c-aş spune o muzică mai „modernă". Nopţile, cînd zac treaz, îi ascult cadenţele, cu un amestec de plăcere şi de exasperare.
Registrul muzical al unui robinet care picură este de o jumătate de octavă. Dar în limitele acestei cvarte majore, picăturile pot executa cele mai surprinzătoare şi mai variate melodii. O
să le auzi ur-cînd cu rîvnă micile gradaţii ale sunetului, pentru ca deodată, dintr-un singur salt, să se prăbuşească în profunzime. Adeseori rătăcesc fără noimă prin ritmuri diverse, unele familiare, altele descumpănitor de bizare. Şi odată cu înălţimea sunetului variază şi durata, dar în limite mai puţin largi. Căci
legile hidrostaticii, sau oricare o fi ştiinţa ce reclamă autoritate asupra picăturilor, nu acordă
stropilor prea multă libertate de a-şi încetini sau intensifica ritmul de scurgere. E un soi de muzică într-adevăr bizară. în timp ce zaci în pat, glisînd uşor pe toboganul somnului, o asculţi cu o emoţie curioasă, iritantă.
Pic, pic poc, pic pac pec poc. Aşa evoluează această melodie acvatică, de-a pururi şi fără de sfîr-şit. Neconcludentă, inconsecventă, amorfă, se află mereu pe punctul de a devia în sens şi formă. Cînd nici nu te aştepţi, auzi deodată o frază închegată dintr-o melodie rotunjită. Şi apoi
— pic pic poc, pi—pec ■— pi-pac, vechea inconsecvenţă s-a înstăpînit din nou.
Şi dacă totuşi există o semnificaţie în aceste sunete ! Iată ce-mi tulbură gîndurile toropite, în timp ce veghez noaptea şi ascult. Poate că pentru cei ce au urechi de auzit, toată această
necontenită picurare e la fel de încărcată de gîndire, emoţie şi sens ca şi o fugă de Bach. Pic pic poc, pi — pac, pi — pec. Cît e de uşor să converteşti incoerenţa în sens ! Muzica picăturilor de apă e simbolul, elementul tipic pentru întregul univers : în veşnică asimptotă cu sensul, mereu gata să atingă semnificaţia, dar mereu lăsînd-o să-i scape. Mereu, decît doar cînd intervine mintea omenească şi trage forţat sensul peste hăurile despărţitoare.
Dacă aş putea descifra această muzică instabilă, dacă i-aş putea detecta o consecvenţă, dac-aş
putea-o forţa într-o concluzie — un diapazon, o gamă care în ultimă instanţă duce la divinitate, la spirit, indiferent la ce atîta timp cît duce la ceva — atunci, simt, aş putea înţelege întregul incomprehensibil mecanism al universului, de la spaţiile dintre aştri pînă la politica aliaţilor.
Şi cu mintea tot mai toropită de somn, ascult neîncetata melodie, pustiitorul solilocviu al ţevii, pă-
4G
cănitul dur. metalic, al picurilor care cad de pe acoperiş pe dalele de piatră ; şi iată că se înfiripă un înţeles, iată că se încheagă un fir de gîndire, da. desigur, frazele se succed cu meşteşug, ducînd, ineluctabil, către o prodigioasă concluzie. Aproape că am prins-o, aproape, aproape... Şi tocmai atunci, cred, mă cuprinde somnul, de-a binelea. Căci următorul lucru de care sînt conştient e lumina soarelui care-mi inundă ferestrele.