Da, e dimineaţă, şi apa continuă să picure la fel de persistent şi exasperant ca întotdeauna.
Uneori însă, incoerenţa acestei muzici a picăturilor devine de neîndurat. Şi ascultătorul stăruie cu ardoare ca asimptota să atingă într-un fel linia sensului. Şi atunci forţează picăturile să
spună ceva. Le cere să cînte, hai să spunem, imnul God Save the King, sau Imnul Bucuriei din Simfonia a Noua, sau Voi che sapete. Picăturile se supun în silă ; îţi cîntă ceea ce doreşti tu, dar cu stîngăcia copilului începător la pian. Totuşi, într-un fel sau altul, cîntă.
Aceasta însă e o metodă foarte primejdioasă de alungare a strigoiului al cărui glas este picurul de apă. Căci odată ce dai picăturilor ceva de cîntat sau de spus, apoi continuă să-ţi cînte sau să-ţi spună la infinit. Somnul devine o imposibilitate şi la a două suta sau a trei suta repetare a cîntecului Ma-delon sau chiar a ariei lui Figaro, mintea începe să ţi se bălăbănească, luînd-o razna înspre sminteală.
Picături de apă, tic-tacuri de ceas, maşinării, tot ce păcăne, ţâcăne, zumzăie, sau ciocane poate fi făcut, cu oarecare perseverenţă, să spună ceva.
în copilăria mea, îmi aduc aminte, mi s-a atras atenţia că trenul zice : „înainte, înainte, bucurie n-am cuvinte" — şi da capo tot aşa ad infinitum. La cerere, s-ar putea la fel de bine să zică :
„Trenul de vreţi să-l opriţi, de mîner vă folosiţi !" Ar fi însă mai dificil să convingi roţile să
spună : „Nu vă
47
.
aplecaţi pe fereastră". Totuşi, cu multă grijă pedagogică, am reuşit odată să conving un tren' să
rostească şi acest avertisment neritmic.
Literatura dadaistă îmi evocă întotdeauna ceva din căderea picăturilor de apă. Faţă-n faţă cu ea, încerc aceeaşi emoţie iritantă pe care mi-o stîrneşte incoerenta muzică a apei. Şi totuşi, ce-ar fi ca această aparent accidentală suită de cuvinte să cuprindă taina artei, şi a vieţii, şi a universului ! S-ar putea, cine ştie ? Şi iată-mă pe mine părăsit în glacialitatea incomprehensiunii totale ; şi mă zgîiesc la această literatură, încerc s-o privesc şi cu susu-n jos, tot în speranţa de a-i descoperi secretul. Dar, nu ştiu cum se face, nu pot determina cuvintele să îmbrace un sens. Pic pic poc, pi — pac, pi — pec — Tzara şi Picabia lasă
cuvintele să picure, iar eu rămîn buimăcit. Totuşi, îmi dau seama că există mari resurse în acest gen de literatură. Pentru ziaristul obosit ar fi o metodă fantastică, din moment ce tot greul nu-i revine lui, ci cititorului. Tot ce are de făcut este să se rezeme comod de speteaza scaunului şi să lase cuvintele să picure prin ţeava stiloului : Pic pic, pic...
(Din volumul Adnotaţii)
ŞI RESTUL E TĂCERE '
TOT CEEA CE ESTE FUNDAMENTAL, TOT CEEA ce are o semnificaţie profundă pentru spiritul uman — de la senzaţia pură la intuiţia frumosului, de la plăcere şi durere la iubire, sau la extazul mistic şi la moarte — toate acestea pot fi doar experimentate, dar nu şi exprimate.
Restul, oricînd şi pretutindeni, e tăcere.
i După tăcere, singura artă care se poate apropia 'de exprimarea inexprimabilului este muzica.
(Şi nu-i întîmplător că tăcerea face parte integrantă din orice muzică bună. Comparat cu Beethoven şi cu Mozart, necontenitul torent al muzicii lui Wagner e foarte sărac în tăceri. Şi poate că ăsta-i unul dintre motivele pentru care muzica lui e mai puţin semnificativă decît a celorlalţi doi. „Spune" mai puţin, pentru că vorbeşte prea mult).
într-o altă modalitate, pe un alt plan de existenţă, muzica este echivalentul unora dintre cele mai importante şi mai inexprimabile experienţe umane. Printr-o misterioasă analogie, muzica evocă în mintea ascultătorului uneori fantoma acestor experienţe, alteori chiar experienţele înseşi, în deplina lor forţă vitală — e o chestiune de intensitate ; fantoma e difuză, realitatea, apropiată şi arzătoare. Muzica poate evoca pe oricare dintre ele ; întîmplarea sau providenţa este cea care decide. Intermitenţele inimii nu sînt supuse nici unei legi cunoscute.
1 Shakespeare — Hamlet (V 2 372).
49
Altă particularitate a muzicii este capacitatea ei (pe care o împarte, în oarecare măsură, şi. cu alte arte) de a evoca experienţele ca pe un tot desăvîr-şit (totale şi perfecte, desigur în raport cu capacitatea fiecărui ascultător de a încerca trăirile date), indiferent cît de parţial, cît de obscur şi confuz ar fi fost originalul experienţei evocate.
Sîntem recunoscători artistului, mai cu seamă muzicianului, pentru că „spune atît de limpede ceea ce am simţit noi întotdeauna, dar n-am fost în stare să exprimăm".
Atunci cînd ascultăm o muzică expresivă, luăm contact, desigur, nu cu experienţa originară a artistului (care ne depăşeşte pentru că strugurii nu cresc pe mărăcini), ci cu cea mai completă
experienţă anume pe care-i capabilă natura noastră să o perceapă — mai bună şi mai completă
decît toate experienţele trăite de noi înainte de a fi ascultat acea muzică.
Capacitatea muzicii de' a exprima inexprimabilul a fost recunoscută de cei mai mari artişti ai verbului. Omul care a scris Othello şi Poveste de iarnă a fost capabil să rostească prin cuvinte tot ceea ce pot fi făcute cuvintele să spună. Şi totuşi (aci sînt îndatorat unui foarte interesant eseu semnat de domnul Wilson Knight) şi totuşi, ori de cîte ori avea de comunicat ceva de natura unei emoţii mistice sau a intuiţiei, Shakespeare făcea regulat apel la muzică pentru a-l ajuta să „transpună" ideea.
Propria mea experienţă infinitezimală în producţia teatrală mă convinge că, dacă-şi alegea bine muzica, apelul său nu rămînea fără rezultat. In ultimul act al piesei de teatru extrase din romanul meu Contrapunct, o parte integrantă din dramă e constituită din selecţiuni din mişcarea lentă a Quartetu-lui în la minor de Beethoven. Nici piesa nici muzica nu-mi aparţin ; aşa că-mi pot îngădui să spun
că efectul acestui Heilige Dankgesang 1, executat pe parcursul spectacolului, mie, cel puţin, mi se pare prodigios.
„De-am avea doar destul spaţiu şi timp..."
Dar aceasta este exact ceea ce teatrul nu ne poate oferi. în versiunea teatrală abreviată, a fost necesar să se elimine aproape tot ceea ce în roman se referea, implicit sau explicit, la „contra", temperînd, sau încercînd să tempereze duritatea „punctului".
Piesa, în ansamblu, era curios de brutală şi dură. Izbucnind neaşteptat în această lume de implacabilă asprime, acel Heilige Dankgesang apare ca o manifestare a unui element supranatural. De parcă, ae-vea şi vizibil, pogoară pe scenă un zeu, înfricoşător şi totuşi liniştitor, învăluit în chip misterios în acea pace de o divină frumuseţe care transcende înţelegerea.
Cartea mea putea fi Cartea lui Iov, iar autorul adaptării scenice, domnul Campbell Dixon, putea fi autorul lui Macbeth ; dar oricît de mari ar fi fost resursele noastre, şi oricîtă osteneală
ne-am fi dat, am fi descoperit că e absolut cu neputinţă să exprimăm prin mijlocirea cuvintelor sau a acţiunii dramatice ceea ce exprimă cele trei sau patru minute de cîntec al viorii, făcînd ca totul să apară atît de manifest limpede pentru orice ascultător sensibil.