Cînd inexprimabilul se cerea exprimat, Shakespeare punea deoparte condeiul şi chema în ajutor muzica. Dar dacă şi muzica dă greş ? Mă rog, atunci te poţi oricînd bizui pe tăcere. Căci oricînd, oricînd şi pretutindeni, tot restul e tăcere.
(Din volumul Muzică în noapte)
1 Sfînt cîntec de mulţumire (germ.).
51
MUZICA IN NOAPTE
NOAPTE DE IUNIE, NOAPTE FARA LUNA, DAR smălţuită de licărirea stelelor.
întunericul e parfumat de adieri diafane purtate dinspre teii în floare, de aromele pământului reavăn, de mireasma verde-lui nevăzut al viţei de vie. Pretutindeni tăcere ; dar o tăcere care respiră cu molcoma răsuflare a mării, o tăcere care, pe coarda subţire a unui greier, înalţă
stăruitor, continuu, imn de slavă propriei sale perfecţiuni plenare. In depărtare, un tren care trec^ pare o mîngîiere prelungă, unduind tandru, cu inel xorabilă tandreţe, pe trupul viu şi cald al nopţii.
Muzică, spui tu ; ar. fi o noapte potrivită pentru muzică. Şi am muzică aici, la cutie, întemniţată, asemenea unuia dintre djinii prinşi în sticle din O mie şi una de nopţi, gata, la prima atingere, să ţîş-nească din închisoare. îndeplinesc ritualul magiei mecanice şi, dintr-o dată, printr-o miraculoasă coincidenţă (pentru că ara ales discul pe nevăzute, în întuneric, fără
să ştiu ce muzică ne va oferi maşinăria), introducerea la Benedictus din Missa So-lemnis a lui Beethoven îşi răspîndeşte undele pe cerul fără lună.
Benedictus. Slăvită şi slăvind, această muzică este într-un fel un alter ego al nopţii, al întunericului adînc şi viu în care se scurge ba printr-un fir singuratic, ba printr-o întreţesere de melodii, ba într-o jerbă de sunete armonioase, pulsînd ca un mănunchi aproape tangibil ; curge, curge fără contenire, ca timpul, înălţîndu-se şi prăbuşindu-se asemenea traiectoriei unei vieţi. Este un alter ego al
52
nopţii într-o altă modalitate de existenţă aşa cum o esenţă e un alter ego al florii din care a fost distilată.
Există, sau cel puţin uneori pare să existe o bine-cuvîntare ascunsă în însăşi inima lucrurilor, o slavă misterioasă, a cărei prezenţă o sesizăm obscur, sau poate că intens, dar oricînd numai într-o scurtă străfulgerare, da, doar în zborul clipei, prin accidente întîmplătoare sau providenţiale (şi pentru mine, această noapte e un asemenea accident). în Benedictus, Beethoven dă glas conştiinţei acestei tainice slăviri. Muzica lui e un alter ego al nopţii medite-raneene, sau mai curînd a slăvirii sădite în inima nopţii, a binecuvîntării pure, aşa cum ar răsuna ea dac-ar fi distilată de neesenţial, de întîmplător, filtrată şi concentrată în chintesenţa purităţii.
„Benedictus, benedictus..." Una după cealaltă, vocile reiau tema expusă de orchestră, şi asupra căreia meditează cu duioşie, într-un prelung şi gingaş solo (căci binecuvîntarea se revelează mai ades spiritului solitar), o singură vioară.
„Benedictus, benedictus..." Şi apoi, brusc, muzica moare ; djinii zburători au fost din nou întemniţaţi în sticle. Cu o îndărătnicie stupidă de muscoi, un ac de metal scrijeleşte şi iar scrijeleşte tăcerea.
La şcoală, la orele de ceea ce, tehnic se numeşte engleză, ni se cerea să „exprimăm cu propriile noastre cuvinte" pasaje din piesa lui Shakespeare care în momentul acela ne era vîrîtă cu sila pe gît, împreună cu toate adnotaţiile — mai cu seamă adno-taţiile. Aşadar, iată-
ne o şleahtă de ştrengari mînjiţi cu cerneală, traducînd : „veşminte mătăsoase de răsfăţ zac acum prin scrinuri" prin „haine elegante de mătase se găsesc acum în garderob" sau „A fi sau a nu fi" în „Mă întreb dacă să mă sinucid sau nu". Cînd isprăveam, înmînam tezele şi profesorul ne punea notele în funcţie, mai mult sau mai puţin, 53
de acurateţea cu care „propriile noastre cuvinte" reuşiseră să exprime gîndirea Bardului. S-ăr fi cuvenit, desigur, să ne dea nota zero la toţi şi o sută de nuiele lui însuşi pentru a ne fi supus la un asemenea exerciţiu idiot. „Cuvintele proprii" ale nimănui, decît ale lui Shakespeare însuşi, nu pot „exprima" ceea ce a gîndit Shakespeare. Conţinutul unei opere de artă este inseparabil de forma ei ; adevărul şi frumuseţea ei sînt două noţiuni distincte care, în chip misterios, alcătuiesc un singur tot. Expresia verbală chiar şi a unei teorii metafizice sau a unui sistem de etică reprezintă o operă de artă aproape în aceeaşi măsură ca şi un poem de dragoste. Filozofia lui Platon exprimată în „cuvintele proprii" ale lui Jowett1 nu mai este filozofia lui Platon ; nici învăţăturile sfîntului Pavel in „cuvintele proprii" ale, să spunem, părintelui Duminică, nu mai sînt învăţăturile sfîntului Pavel.
Deci „propriile noastre cuvinte" sînt inadecvate să exprime chiar şi înţelesul altor cuvinte ; şi vor fi cu atît mai inadecvate cînd vor încerca să redea înţelesuri care-şi au expresia originară
în limbajul muzicii sau al artelor vizuale ! De pildă, ce „spune" muzica ? La orice concert puteţi cumpăra un program analitic care să înfăţişeze cu exactitate tot ce spune ea. Chiar cu prea mare exactitate ; ăsta-i necazul. Fiecare critic are propria sa versiune. Ima-ginaţi-vă visul Faraonului interpretat succesiv de Iosif, de vracii egipteni, de Freud, de Rivers, de Adler, de Jung, de Wohlgemuth ; va „spune" o sumedenie de lucruri diferite. Totuşi nu chiar atîtea cît a fost făcută să „spună" Simfonia a Cincea în verbiajul analiştilor săi. Şi nici pe departe atîtea cîte au „spus", la fel de liric, „Madona printre stînci" — şi „Madona Sixtină."
1 Benjamin Jowett (1817—1893), erudit clasicist, a publicat traduceri din Platon, Tucidide şi Aristotel.
54
Agasaţi de acest verbiaj şi de absurda multitudine a „înţelesurilor" conferite, unii critici au protestat afirmînd că muzica şi pictura nu au nici o altă semnificaţie decît cea a existenţei lor în sine ; că unicele lucruri pe care le „spun" sînt cele legate, de exemplu, de modulaţii şi fugi, de valorile cromatice şi formele tridimensionale. Că muzica şi pictura ar spune ceva despre destinul uman sau despre univers în general, este o noţiune pe care aceşti purişti o consideră
un nonsens.
Dacă puriştii ar avea dreptate, atunci am trebui să-i privim pe pictori şi pe muzicieni ca pe nişte monştri. Căci este absolut imposibil să fii făptură umană şi să nu ai o concepţie oarecare despre univers în general, e foarte greu să fii făptură umană şi să nu-ţi exprimi această
concepţie, măcar prin implicaţii.
Or, este un fapt observat că pictorii şi muzicienii nu sînt monştri. Deci... Concluzia se impune, ineluctabil.
Şi nu numai în muzica programatică sau în pictura figurativă îşi exprimă compozitorii şi pictorii viziunea lor despre univers. Cele mai pure şi mai abstracte creaţii pot fi, în propriul lor limbaj specific, la fel de elocvente în această privinţă ca şi operele cu cea mai deliberată
tendinţă.
Comparaţi, de pildă, o Madonă de Piero della Francesca, cu o Madonă de Tura. Deci două
Madone — ambii artişti respectînd convenţiile simbolice curente. Deosehirea, enorma deosebire dintre cele două tablouri, este de natură strict picturală, o deosebire între forme şi aranjamentul lor, în dispunerea liniilor, planurilor şi volumelor. Oricărui privitor cîtuşi de puţin sensibil la elocvenţa formei pure, cele două Madone îi spun lucruri total diferite despre lume.