Compoziţia lui Piero este o îmbinare de solidităţi bine conturate si frumos echilibrate. Totul, în uni-55
versul său, este înzestrat cu o substanţialitate supranaturală, este mai prezent în tablouri decît poate fi un obiect în lumea reală. Şi cît sublim raţionalism, în accepţia cea mai nobilă şi mai umană a cu-vîntului, cîtă ordine filozofică există în peisaj şi în tot ceea ce populează această
lume ! Este creaţia unui Dumnezeu căruia îi plăcea să facă pe geometrul. Şi ce spune această
Madonă de la San Sepol-cro ? Dacă n-am tălmăcit eu greşit elocvenţa formelor lui Piero, Madona ne vorbeşte despre măreţia spiritului uman, despre puterea lui de a se ridica deasupra împrejurărilor şi de a domina soarta. Dacă ai întreba-o : „Cum ajung la izbăvire ?" ţi-ar răspunde, probabiclass="underline" „Prin Raţiune". Şi, anticipîndu-l pe Milton, ar adăuga : „Nu numai, şi nu în primul / rînd pe cruce poţi redobîndi Paradisul, ci în acele' pustiuri de solitudine deplină, în care omul se înarmează cu puterea raţiunii spre a putea ţine piept vrăjmaşului".
Această anume mamă a lui Hristos nu era, probabil, creştină.
Şi acum, să ne întoarcem la Madona lui Tura. E plămădită dintr-o substanţă ce evocă o întrupare vie a flăcării ; carne — flacără, pîlpîind vie, simţitoare şi chinuită. Suprafeţele par să
i se crispeze în faţa ochiului tău, se chircesc parcă sfredelite de durere. Liniile se frîng contorsionat, cu ceva din tulburătoarea şi magica, simţi tu, caligrafie a unora dintre picturile tibetane.
Priveşte-o îndeaproape; croieşte-ţi drum în tablou, în gîndurile, intuiţiile, emoţiile pictorului.
Omul acesta s-a lăsat dezgolit, la bunul plac al destinului. Ca să fii în stare să proclami independenţa Stoică a spiritului, trebuie să-ţi poţi înălţa capul deasupra fluxului întîmplărilor ; dar omul acesta s-a lăsat înecat de flux, covîrşit.
In lumea lui, nu a putut introduce nici un fel de ordine ; universul a rămas pentru el un haos misterios, fantastic, marmorat cu fîşii ba de paradis senin, ba de iad zbuciumat în cazne. O lume frumoasă şi înfricoşătoare, este verdictul Madonei lui Tura ; o lume ca o încarnare, o proiectare materială a nebuniei Ofeliei. O lume fără alte certitudini decît suferinţa şi o fericire întîmplătoare. Cît despre izbăvire, cine poate cunoaşte căile izbăvirii ? S-ar putea să intervină
miracole şi, oricum, întotdeauna te poţi agăţa de speranţă.
Limitele criticii pot fi foarte uşor atinse. După ce a exprimat prin „propriile sale cuvinte" atît de mult sau de puţin cît pot exprima nişte „cuvinte proprii", criticului nu-i rămîne decît să-şi îndrepte cititorii spre opera originală de artă : să se ducă şi să vadă cu ochii lor. Criticii care depăşesc aceste limite sînt sau oameni proşti şi vanitoşi cărora le place să se asculte şi îşi imaginează că „propriile lor cuvinte" pot spune mai mult decît pot exprima în mod firesc nişte
„cuvinte proprii". Sau sînt oameni inteligenţi, întîmplător filozofi sau literaţi, care vor să-şi facă din exegeza operelor altora o trambulină pentru propria lor creaţie.
Ceea ce e adevărat pentru pictură e adevărat şi pentru muzică. Muzica ,„spune" lucruri despre lume, dar în limbajul ei specific muzical. Orice încercare de a reproduce afirmaţiile muzicale prin „propriile noastre cuvinte" este sortită eşecului. Nu putem izola adevăruJL conţinut într-o piesă muzicală ; pentru ceTsîntem în faţa unei relaţii indivizibile de" frurnos-=şi—adevăr. Tot ce putem face este să indicăm, în.termenii cei mai generali, natura acestei relaţii muzicale de frumos—şi—adevăr şi să-i îndreptăm pe curioşii căutători de adevăruri spre opera originală.
De pildă, introducerea la Benedictus din Missa Solemnis este o proclamare a slăvii ascunse în inima lucrurilor. Aceasta e limita extremă pînă la care pot ajunge „propriile noastre cuvinte".
Dacă am începe
56
57
să descriem în „propriile noastre cuvinte" ce a simţit Beethoven în legătură cu această slavă
ascunsă, cum a conceput-o el, ce a gîndit despre natura ei, ne-am pomeni foarte curînd că
scriem nonsensuri lirice în stilul alcătuitorilor de programe analitice. Numai muzica, şi numai Beethoven,"ţi numai această anume muzică a lui Beethoven, ne poate spune cu oarecare precizie care a fost concepţia lui Beethoven despre slava ascunsă în inima lucrurilor.
Dacă doriţi s-o cunoaşteţi, atunci trebuie s-o ascultaţi — de preferinţă pe o noapte liniştită de iunie, avînd drept fundal respiraţia mării invizibile şi parfumul teilor înfloriţi, purtate pe aripi de întuneric, ca o dulce armonie percepută de un al şaselea simţ.
(Din volumul Muzică în noapte)
CĂRŢI DE CITIT ÎN CĂLĂTORIE
TOŢI TURIŞTII ÎŞI FĂURESC O ILUZIE DE CARE nu se vindecă niciodată pe deplin, oricîtă experienţă ar acumula ; şi anume, îşi imaginează că pe parcursul călătoriei vor găsi timp să citească o sumedenie de cărţi.
La capătul unei zile în care au colindat pe jos, admirînd priveliştile unui oraş, sau au stat la volanul maşinii sau au călătorit în vreun compartiment de tren, se văd în închipuire răsfoind cu rîvnă filele tuturor tomurilor masive şi solemne pe care nu găsesc niciodată timp să le citească în viaţa de toate zilele.
Pleacă într-o excursie de două săptămîni în Franţa şi îşi iau cu ei Critica raţiunii pure, Iluzie şi realitate, operele complete ale lui Dante şi Ramura de aur 1. Şi cînd se întorc acasă
descoperă că au citit ceva mai puţin de-o jumătate de capitol din Ramura de aur şi primele cincizeci şi două de versuri din Infernul. Ceea ce nu-i împiedică, în următoarea călătorie, să se încarce cu aceeaşi cantitate de volume.
în ce mă priveşte, o îndelungată experienţă m-a învăţat să-mi reduc, în oarecare măsură, biblioteca de voiaj. Dar chiar şi aşa, ori de cîte ori plec undeva, îmi supraevaluez capacităţile de cititor. Alături da cărţile pe care s-ar putea să izbutesc a le citi, continui să îndes în valiză şi cîteva volume imposibile, cu pioasa speranţă că, cine ştie cînd, şi cine ştie cum, 1 The Golden Bough, studiu comparativ, în unsprezece volume, asupra credinţelor şi instituţiilor religioase ale omenirii, aparţinînd lui /. G. Frazer (1854—1941).
59
tot le voi citi. Tomuri voluminoase au străbătut, împreună cu mine, mii şi mii de kilometri/
cutre-ierînd Europa în lung şi-n lat, şi s-au întors odată cu mine, păstrîndu-şi însă tainele neviolate. Dar de unde în trecut nu-mi luam în călătorie decît volume masive, şi încă în mare cantitate, astăzi le-am redus numărul la unul sau două, iar în rest îmi umplu valiza doar cu acele cărţi pe care ştiu, din experienţă, că le pot citi într-o cameră de hotel, seara, după o zi în care am admirat felurite privelişti.
Trăsăturile esenţiale ale cărţii care pftaleji luată fără jrijă într-o călătorie sînt următoarele : Vsă fie o operă~ăsYfel~conceputâ,Tricîts-6~'poir"cTeichide la orice pagină cu certitudinea că
vei găsi ceva interesant, de sine stătător şi susceptibil de a fi citit cu repeziciune. Cartea care presupune o atenţie continuă sau un efort mental prelungit nu-şi găseşte rostul în călătorie ; căci atunci cînd te afli la drum, răgazurile de odihnă sînt scurte şi punctate de oboseală fizică, mintea ţi-e distrată şi inaptă de exerciţii de gîndire.
Puţine cărţi sînt mai nimerite a fi luate în călătorie decît o")bună culegere de versuri, unde la fiecare pagină găseşti ceva de sine stătător şi rotunjit. Scurtele întreruperi ale trudei pe care şi-o autoim-pune sacrificatul turist nici că pot fi mai încîntător folosite decît prin lectura de poezie, şi unde mai pui că aceasta poate fi învăţată pe de rost; căci mintea obosită, care refuză