spre a fi luată în călătorie — şi anume un volum (oricare din cele treizeci şi două se va dovedi eficient) din cea de-a .douăsprezecea ediţie mijlocie din Encyclopaedia Britannica. Ocupă
foarte puţin spaţiu (opt inci şi jumătate pe şase şi jumătate), conţine cam o mie de pagini şi o incomensurabilă cantitate de fapte curioase şi improbabile, li poţi vîrî oriunde, capitolele componente sînt de sine stătătoare şi nu prea lungi. Cartea ideală pentru 1 Charles Garvice (m. 1920), romancier, dramaturg şi ziarist englez, autor al unor romane sentimentale de mari proporţii.
64
turistul care nu dispune decît de repaosuri scurte şi sporadice, cu atît mai mult cu cît, presupunînd că e un călător înnăscut, face parte, probabil, dintre cititorii lipsiţi de metodă şi sistem, adică cei pentru care Enciclopedia, atîta timp cît nu-i folosită cu scopuri practice de referinţă, constituie o atracţie. Eu unul nu plec de acasă pentru o zi fără să iau un volum cu mine. O consider cartea cărţilor. Răsfo-indu-i paginile, scotocind printre fantasticele vrafuri de fapte stivuite laolaltă numai în virtutea hazardului alfabetic, mă bălăcesc în viciul meu intelectual. Un volum răzleţ din Enciclopedie e întocmai ca mintea unui nebun erudit —
îmbîcsită de idei corecte, dar fără nici o altă coeziune între ele decît că toate încep cu litera O.
De la opust, care-i un baraj de lemn pe rîurile unde se practică plutăritul, treci de-a dreptul la oracole. Faptul că nu-ţi pierzi şi tu minţile pe parcursul lecturii Enciclopediei, sau că nu devii o mină de cunoştinţe inutile şi incoerente, se datoreşte capacităţii de a uita. Mintea omenească
e dotată cu o imensă facultate de a uita. O însuşire providenţială ; altfel, în haosul de înregistrări mentale întîmplătoare, ar fi cu neputinţă să rechemi în memorie un lucru esenţial şi coerent. In practică, mintea omenească operează cu generalizări, abstractizate din tumultul realităţilor concrete. Or, dacă ne-am3_m^ţi_cu_rjrecizie fiecare amănunt, n-am mai fi în stare să generalizăm ; în mintea noastră nu s-ar perinda decît imagini individuale, bine conturate şi diferenţiate. Fără ignorare, n-am putea generaliza. Să mulţumim deci cerului pentru putinţa noastră de a uita. Ori, în ce priveşte Enciclopedia, posibilităţile de uitare sînt uriaşe. Mintea noastră reţine doar noţiunile de care are nevoie. Cinci minute după ce-a citit despre opust, omul obişnuit, care nu-i nici constructor şi nici plutaş, l-a dat cu desăvîrşire uitării.
65
Lectura Enciclopediei pentru plăcerea personală foloseşte doar ca distracţie de moment; nu e o acţiune instructivă, nu lasă nici o depunere pe suprafaţa minţii. E doar un mijloc de a-ţi omorî timpul şi un vremelnic stimulent al gîndirii. în călătoriile mele folosesc Enciclopedia doar ca mijloc de divertisment ; acasă, în perioadele cînd mă aştern serios pe lucru, m-aş
ruşina să mă las furat de asemenea curiozităţi dezmăţate.
(Din volumul Pe drum)
OCHIUL SPECTATORULUI
AŞ PUTEA OFERI O SERIE DE ARGUMENTE admirabile pentru a justifica repulsia pe care mi-o inspiră sindrofiile, recepţiile, petrecerile zgomotoase, chefurile, seratele literare şi balurile. Viaţa nu-i îndeajuns de lungă şi toate acestea te fac să pierzi un timp preţios ; plăcerea pe care ţi-o procură nu echivalează osteneala. Relaţiile sociale întîmplătoare sînt ca băuturile tari, un stimulent care-ţi biciuieşte nervii dar nu-ţi potoleşte setea. Şi aşa mai departe. Toate acestea sînt argumente foarte respectabile şi valabile. Iar în ceea ce mă
priveşte, au mare greutate. Dar argumentul suprem împotriva reuniunilor largi şi în favoarea solitudinii sau a adunărilor res-trînse, intime, are în cazul meu, un caracter mai personal. Şi ţine nu de raţiunea, ci de vanitatea mea. Adevărul este că eu unul nu strălucesc în reuniuni largi; dimpotrivă, abia de licăresc. Or, a fi obscur şi, totodată, conştient de obscuritatea ta e umilitor.
Această incapacitate de a radia în societate se datoreşte exclusiv curiozităţii mele excesive.
Nu pot să ascult ceea ce îmi spune interlocutorul meu şi nu mă pot concentra asupra răspunsului pe care urmează să i-l dau, pentru că nu mă pot împiedica să trag cu urechea la toate discuţiile care se poartă în raza mea auditivă.
De pildă, interlocutorul meu îmi spune ceva foarte inteligent despre Henry James şi, evident, aşteaptă din partea mea un comentariu subtil sau ascuţit. Dar cele două doamne din stînga mea bîrfesc o persoană Pe care o cunosc. Domnul cu glas de stentor, aflat 67
L
de cealaltă parte a salonului, discută despre calităţile diverselor mărci de automobile. Omul de ştiinţă, rezemat de şemineu, vorbeşte despre teoria cuantelor. Distinsul avocat irlandez povesteşte anecdote, prezentate în inimitabila sa manieră profesională. în spatele meu, un tînăr şi o domnişoară fac schimb de păreri asupra dragostei, în timp ce dinspre grupul din colţul cel mai îndepărtat al încăperii îmi parvin frînturi de frază din care deduc că se discută politică.
Şi atunci pune stăpînire pe mine o curiozitate invincibilă : jinduiesc să aud exact ce spune fiecare dintre ei. Bîrfe, automobile, cuante, tauri irlandezi, dragoste şi politică, toate îmi apar incomparabil mai interesante decît Henry James ; şi, totodată, fiecare dintre aceste subiecte este mai interesant decît toate celelalte. Curiozitatea mea se zbate neputincioasă de ici-colo, ca o pasăre într-o colivie de sticlă.
Şi rezultatul este că, nefiind atent la ce-mi debitează interlocutorul meu şi fiind prea distrat pentru a-i putea răspunde coerent, apar în ochii lui un idiot, în timp ce însăşi varietatea curiozităţilor mele ilicite face imposibilă satisfacerea măcar a uneia dintre ele.
Dar această curiozitate excesivă şi promiscuă, atît de fatală celui ce doreşte să se integreze în societate, constituie un atu valoros pentru cel ce priveşte de la distanţă, fără a încerca să participe la acţiunile întreprinse de semenii lui.
De pildă, pentru călătorul care-i nevoit, fie că-i place sau nu, să pozeze în spectator detaşat, curiozi-tatea devine o adevărată necesitate. Plictiseala, spune Baudelaire este ,Jruit_de_la morne fflcurţasifcg-l". l'uristul lipsit de curiozitate e osîndit la plictis.
Cunosc puţine plăceri mai mari decît aceea de a te aşeza în restaurante sau în vagoanele de clasa a treia, analizîndu-ţi vecinii, şi ascultînd (fără a în-1 Rodul posomoritei lipse de curiozitate.
cerca să te amesteci în conversaţie) acele frintuii de discuţie care se poartă peste masă. Din înfăţişarea lor, din ceea ce spun, reconstruieşti în imaginaţie întregul lor caracter, întreaga lor istorie de viaţă. Pe baza unui singur os fosilizat, poţi reconstitui în imaginaţie întregul mamut. E un joc admirabil. Dar trebuie să-l joci cu discreţie. O curiozitate prea făţişă poate trezi suspiciuni. Trebuie să priveşti şi sa asculţi fără să ai aerul că observi ceva. Dar poate că cea mai importantă regulă a jocului este aceea care-ţi interzice, cu excepţia cazurilor de forţă majoră, să faci vreo încercare de a cunoaşte obiectele curiozităţii tale.
Căci, din păcate, odată ce le faci cunoştinţa, obiectele curiozităţii se dovedesc, aproape invariabil, a fi nedemne de interesul tău. De la distanţă însă, un comis-voiajor din Surbiton îţi poate deştepta cea mai vie curiozitate. Are o chelie atît de lustruită, şi o mustaţă cănită atît de caraghioasă ; obrajii i se fac ca para focului cînd le vorbeşte amicilor săi despre socialişti; rîde cu dezagreabilă poftă cînd cineva îi istoriseşte o anecdotă porcoasă ; năduşeşte din abundenţă cînd e cald ; discută în calitate de expert despre trandafiri ; şi sora lui locuieşte la Birmingham ; iar fiu-său tocmai a primit o menţiune la matematică. Pînă la urmă toate acestea devin fascinante ; îţi stimulează imaginaţia. începi să-l îndrăgeşti pe omuleţ ; e minunat, fermecător, o adevărată felie de viaţă. Dar încearcă numai să faci cunoştinţă cu el... Din acea zi va trebui să călătoreşti în alt compartiment.