Cît de încîntători. cît de interesanţi şi de extraordinari sînt oamenii de la distanţăj Cînd mă gîndesc la marele număr de bărbaţi şi de femei fantastice pe care nu i-am cunoscut niciodată (pe care i-am văzut şi i-am ascultat în treacăt), mă minunez singur. Inii amintesc de sute şi sute dintre aceştia. Preferaţii mei erau, cel puţin aşa cred, o serie de func-08
ţionari poştali, bărbaţi şi femei, care locuiau en pension într-un mic hotel din Amberieu unde am petrecut şi eu cîndva o săptămînă, sau aşa ceva, ca să termin o carte.
Erau fascinanţi. Găseai printre ei tipul bătrîior, care întîrzia întotdeauna la cină : purta o şapcă
şi era un individ posomorît, tăcut; apoi băiatul foarte tînăr, deloc posomorît, dar tăcut din timiditate ; mai era şi tipul meridional, şmecher, vioi, care făcea tot timpul bancuri şi flirta cu domnişoarele, tachinîn-du-le ; şi cele trei domnişoare, una urîtă dar destul de vioaie, una drăguţă dar şchioapă şi clorotică, a treia atît de plină de o atracţioasă vitalitate, încît te forţa s-o găseşti drăguţă — „ce ochi negri mobili, ce surîs, ce glas, ce spirituală !" Tînărul timid o privea ca un viţel, roşea cînd privirile li se în-tîlneau, zîmbea bovin cînd ea vorbea, şi uita să-
şi mănînce bucatele din farfurie. Prezenţa ei îl dezgheţa pe bătrâiorul posomorît şi-l umplea de şi mai mult elan pe meridionalul înaripat. Şi superioritatea ei era atît de copleşitoare, încît fata urîtă şi cea clorotică nu erau cîtuşi de puţin geloase, dimpotrivă o adorau. E absurd să fii geloasă pe o zeiţă !
Cum mă mai îneînta acel grup ! Cu ce interes pasionat îi urmăream de la masa mea din mica sufragerie ! Ce atent trăgeam cu urechea la tot ce spuneau ! Aflam unde şi-au petrecut concediile, care dintre ei a fost la Paris, pe unde aveau rude, ce gîndeau despre dirigintele poştei din Amberieu, şi o sumedenie de alte lucruri, toate grozav de interesante şi de senzaţionale.
Dar pentru nimic în lume n-aş fi vrut să fac cunoştinţă cu ei. Patroana pensiunii s-a oferit să
mi-i prezinte ; dar am refuzat această onoare. Mi-e teamă că doamna respectivă m-a considerat un snob ; era foarte mîndră de chiriaşii ei. Şi mi-a fost imposibil să-i explic că
refuzul meu de a-i cunoaşte se datora faptului că eu îi îndrăgeam chiar mai 70
mult decît dînsa. Şi dacă i-aş fi cunoscut personal, aş fi ratat totul. Din nişte făpturi minunate şi pline de mister, ar fi degenerat în şase funcţionăraşi banali şi patetici, condamnaţi să-şi petreacă viaţa în plictisul unui mic oraş de provincie.
Şi au mai fost milionarii din Padova. O, ce mult mi-au mai plăcut şi aceştia ! Chelnerul ne-a dezvăluit taina că erau un grup de plutocraţi. La hotelul „Storione" din Padova există, pare-se, o masă specială, rezervată milionarilor. Şi patru sau cinci dintre aceştia au luat zilnic prînzul acolo cît timp ne-am aflat noi în hotel.
Nişte apariţii splendide, aidoma milionarilor din-tr-un film italian. In filmele americane, tipul milionarului e total diferit. Milionarul conceput la Hollywood e un tip viguros, tăcut, bine ras, cu o faţă sau ca o secure ascuţită sau ca o gogoaşă necrescută. Milionarii italieni, dimpotrivă, aveau bărbi grozave, vorbeau de te ameţeau, erau îmbrăcaţi la patru ace şi purtau mănuşi albe.
Păreau o mică adunătură de Barbă Albastră.
Tot dintre favoriţii memoriei mele face parte şi sirena pe care am întîlnit-o la „Ristorante Centrale" din Genova. Stătea la o masă alăturată, împreună cu patru bărbaţi, toţi îndrăgostiţi nebuneşte de ea, şi vorbindu-le — lucrul acesta se vedea din felul cum o ascultau toţi şi rîdeau
— de parc-ar fi fost toate eroinele lui Congreve la un loc, contopite într-una singură. Unul dintre bărbaţi era turc şi nevoit să recurgă, periodic, la interpret, fără de ajutorul căruia majoritatea clienţilor din acel restaurant poliglot n-ar fi fost în stare să-şi comande porţia de macaroane. Un altul — cel mai în vîrstă şi care a plătit masa — era probabil soţul sau amantul doamnei. Bietul de el, arăta uneori cam amărît cînd doamna se adresa atît de fascinant turcului, principala ei victimă, sau altuia dintre comeseni. Dar pe dată îi arunca şi lui un zîmbet, sau o privire a ochi-71
lor de un albastru-cenuşiu pal, şi atunci bătrînul redevenea fericit. Nu, nu chiar fericit ; fericit nu-i cuvîntul cel mai adecvat. Beat — cred că acest cu-vînt s-ar potrivi mai bine. De o veselie frenetică la suprafaţă ; şi o suferinţă abisală pe dinăuntru.
Acestea au fost speculaţiile noastre romantice, de la distanţă. Ce-am fi descoperit dacă i-am fi cunoscut îndeaproape nu ştiu — şi nu vreau să ştiu.
Cea mai neinteresantă fiinţă umană, privită de la oarecare distanţă, de către un spectator cu imaginaţie vie şi cu hotărîrea de a extrage tot ce poate din viaţă, capătă un farmec misterios, devine ciudată şi tulburătoare. Oamenii necunoscuţi, văzuţi de la depărtare, îţi pot stîrni o emoţie plină de senzaţii tari — o emoţie imposibil de recaptat după ce i-ai cunoscut personal, caz în care emoţia cedează locul înţelegerii urmată de simpatie sau antipatie.
Unii scriitori au exploatat — fie deliberat, fie pentru că nu s-au priceput să facă altminteri —
emoţia lor de spectatori aflaţi în faţa unor actori necunoscuţi. De pildă, Joseph Conrad.
Farmecul misterios şi tulburător al personajelor sale, în special al celor feminine, se datoreşte faptului că el nu cunoaşte nimic în legătură cu ele. Stă la distanţă, ie priveşte acţionînd, şi apoi se miră şi se miră pe pagini întregi în care Marlow 1 îşi deapănă întortocheata poveste, şi se întreabă de ce oare au acţionat aşa şi nu altfel, care or fi fost mobilurile lor, ce-or fi simţit şi ce-or fi gîndit ?
Ochiul-lui-Dumnezeu, folosit de romancierii care ştiu într-adevăr sau pretind că ştiu exact ce se petrece , în mintea personajelor lor, a fost înlocuit de ochiul-spectatorului, optica străinului care nu cu-1 Personaj ce apare în mai multe romane ale lui Joseph Conrad, deţinînd rolul naratorului şi comentatorului.
72
noaste nicidecum personalitatea actorilor şi care poate doar să deducă, din gesturile lor, ce au aceştia
in minte.
In ce-l priveşte pe Conrad, trebuie să recunoaştem că nu reuşeşte să deducă mare lucru ; el nu-i dotat cu fantezia paleontologului, nu prea deţine capacitatea de a reconstitui fondul de gîndire pe baza comportamentului vizibil. La sfîrşitul unui roman, eroinele sale rămîn la fel de nebuloase pe cît erau şi la început. Au acţionat în felul lor şi Conrad s-a minunat îndelung —
fără să poată descoperi de ce anume au acţionat aşa şi nu altminteri. Şi mirarea lui e molipsitoare ; cititorul e la fel de nedumerit ca şi autorul şi, întîmplător, personajele romanului îi apar la fel de miraculos misterioase ca şi lui Conrad.
Misterul e încîntător si răscolitor ; dar a-l admira în mod exagerat e o nebunie. Un lucru e misterios' prin simplul fapt că e necunoscut. Mistere vor exista întotdeauna pentru că
întotdeauna vor exista lucruri necunoscute sau incognoscibile. Dar e preferabil să cunoaştem lucrurile cognoscibile. Nu-i un merit să nu cunoşti ceea ce poate fi cunoscut. Unii oameni de litere, de pildă, se mîndresc cu ignoranţa lor în domeniul ştiinţei ; sînt proşti şi totodată aroganţi în prostia lor.