Dacă personajele lui Conrad sînt misterioase, aceasta nu se datoreşte faptului că ar fi complicate, dificile sau subtile, ci pur şi simplu faptului că el nu le înţelege ; necunoscîndu-le, face speculaţii, fără ^are succes, şi pînă la urmă recunoaşte că le gă-SeŞte inscrutabile.
Onestitatea cu care-şi mărturiseşte ignoranţa e meritorie — onestitatea nu igno-ranţa.
Personajele unor mari romancieri ca Dostoievski Sau Tolstoi nu sînt misterioase ; autorul le înţelege Pe deplin şi le desfăşoară în consecinţă. Asemenea 73
scriitori trăiesc odată cu creaţiile lor. Cojirad, însă, se mulţumeşte să le privească de la distanţă, fără să le înţeleagă, fără să încerce măcar să plăsmuiască în imaginaţie unele ipoteze plauzibile.
Din acest punct de vedere se deosebeşte de Katherine Mansfield, altă scriitoare care priveşte fiinţele omeneşti cu ochiul spectatorului. Se deosebeşte de ea deoarece Katherine Mansfield are o fantezie bogată. Ca şi Conrad, ea îşi priveşte personajele de la distanţă, de parcă s-ar găsi aşezată în aceeaşi cafenea cu ele, dar la o altă masă : prinde din zbor frînturi de conversaţie — despre mătuşile lor din Battersea, despre colecţiile lor de timbre, despre sufletele lor — şi îi găseşte extraordinar de interesanţi, mai fermecători decît toţi oamenii care pot fi cunoscuţi în realitate, mai ciudaţi, tulburători. Găseşte că ei înseamnă însăşi Viaţa —
Viaţa frumoasă, fantastică.
Foarte rar depăşeşte Katherine Mansfield acest contact de cafenea cu personajele ei, foarte rar pătrunde în viaţa lor banală de zi cu zi. Dar acolo unde Joseph Conrad face speculaţii uimite, Katherine Mansfield îşi foloseşte imaginaţia. Şi inventează existenţe care să se potrivească cu fiinţele fabuloase pe care le-a întrezărit la cafenea. Şi cît de tulburătoare sînt aceste vieţi inventate ! Tulburătoare şi, tocmai din această pricină, nu prea convingătoare. Analizele psihologice ale lui Katherine Mansfield îţi evocă acele strălucite reconstituiri paleontologice pe care le vedem în cărţile de ştiinţă popularizată — ihtiozaurul în apele sale natale, pterodactili zburînd şi atacînd în văzduhul călduţ al erei terţiare — prea senzaţional romantice, în ciuda aparenţei lor realiste, pentru a fi autentice.
Personajele ei sînt privite cu extraordinară stră-lucire şi precizie, ca atunci cînd zăreşti un grup de
74
oameni noaptea, pe fereastra fără perdea a unui salon puternic iluminat; un grup de salon, cu misterioasă semnificaţie, ca acela despre care se spune în peter Bell x Unii sorb punci, alţii beau ceai, Şi toţi tăcuţi şi-ngînduraţi. Toţi muţi şi toţi blestemaţi.
îi zăreşti o clipă înconjuraţi de o aură de semnificaţie, îţi par fabuloşi (deşi, fireşte. în realitate, şi pentru cei care se află cu dînşii în aceeaşi încăpere, nu sînt astfel). Apoi tu treci mai departe, şi ei dispar.
Fiecare dintre povestirile lui Katherine Mansfield e o fereastră ce dă spre o încăpere iluminată. Şi această scurtă privelişte a celor din încăpere, sorbind punci sau bînd ceai, e foarte răscolitoare. Dar după ce ai trecut mai departe, te pomeneşti că nu ştii nimic despre cum arată în realitate cei pe care i-ai întrezărit.
Iată de ce povestirile lui Katherine Mansfield, ori-cît de emoţionante ar fi la prima lectură, nu ţin. în timp ce ale lui Cehov ţin ; dar el a trăit alături de personajele sale, nu s-a mulţumit numai să le privească pe fereastră.
Nu e de ajuns să priveşti femeile şi bărbaţii cu ochiul spectatorului. în fond, un om îşi poate petrece toată viaţa în trenuri şi în restaurante fără ca, pînă la urmă, să ştie mare lucru despre speţa umană. Pentru a şti, trebuie să fii în acelaşi timp şi actor şi spectator. Trebuie să cinezi şi acasă şi în restaurante, trebuie să renunţi la jocul amuzant de 1 Celebru poem de Wordsworth, publicat în 1819.
75
a arunca ocheade pe ferestre necunoscute, şi să trăieşti liniştit, anost şi cuminte în interior. •
Şi totuşi, jocul practicat doar ca o distracţie în-tîmplătoart şi nu ca o chestiune de viaţă, e foarte interesant. Şi într-o călătorie, e singurul dumneavoastră punct de sprijin.
(Din volumul Pe drum)
BREUGHEL
GREŞELILE NOASTRE, ÎN MAREA LOR MAJ Caritate, sînt de ordin lingvistic. Ne creem singuri dificultăţi utilizînd un limbaj inadecvat pentru a descrie anumite fapte. Ca să luăm un exemplu : în mod constant, folosim un singur nume pentru a desemna mai multe obiecte, şi, în schimb, folosim mai multe nume pentru a desemna un singur obiect. Iar rezultatele, cînd ajungem să le judecăm, sînt deplorabile. Fiindcă folosim un limbaj care nu descrie cu acurateţe lucrurile despre care discutăm.
Cuvîntul „pictor" este unul dintre substantivele care, aplicate fără discernămînt, duce la cele mai triste rezultate. Toţi cei care, din cine ştie ce pricini sau cu cine ştie ce intenţii, trag cu penelul pe pînză şi fac tablouri, sînt numiţi, fără distincţie, „pictori". Înşelaţi de această
unicitate a substantivului, esteticienii au încercat să ne facă să credem că există o unică
psihologie a pictorului, o unică funcţiune a picturii, un unic standard al criticii. Dar stilurile picturii se schimbă mereu şi odată cu ele variază şi concepţiile criticilor de artă. Actualmente e la modă să crezi în formă excluzînd tematica în sine. Tineretul de azi leşină de emoţie estetică în faţa unui Matisse. Cu două generaţii în urmă, îşi Ştergeau ochii înlăcrimaţi în faţa ultimului tablou al lui Landseer1 („Ah, ochii ăştia ai cîinelui, mai mult decît umani, ochi de Crist... cît de emoţionanţi
1 Sir Edwin Henry Landseer (1802—1873) cunoscut, pictor animalier englez, celebru pentru tratarea picturală a analogiilor de caracter dintre oameni şi animale.
77
L
sînt, cît de grăitori !" De la moartea lui Carlo Doici1, nu au existat tablouri mai religioase decît cele ale lui Landseer).
Faţă de evoluţia istorică a acestor consideraţii, ar trebui să fim foarte prevăzători cînd e vorba de a adopta o unică teorie a artei, în exclusivitate. în orice moment a fost şi este la modă cîte o anumită manieră de pictură, o anumită concepţie artistică. Acestea fundamentează cîte o teorie care condamnă fără drept de apel orice altă manieră picturală şi orice altă teorie anterioară ; şi procesul se repetă în mod constant.
In momentul de faţă, e drept, am ajuns la un eclectism nemaipomenit de tolerant. A fi la curent gu moda înseamnă să fii în stare să agreciezi totul, de la"sculptura africană lâ~ Luca delfaiRobbia 2, de la Magnasco 3 la mozaicurile bizantine. Dar la acest eclectism s-a ajuns în detrimentul întregului conţinut programatic al diferitelor opere de artă. Am învăţat să vedem în toate aceste opere doar forma pe care o absolutizăm şi, în mod arbitrar, o considerăm esenţială. Criticii contemporani resping, ca neimportant, subiectul operelor, adică ceea ce a dorit să exprime pictorul dincolo de relaţiile formei. Pictorii tineri evită cu scrupulozitate să
introducă în tablouri orice ar putea fi interpretat drept tendinţă narativă, sau drept expresie a unei concepţii de viaţă, în timp ce tînărul Kunstforscher 4 se fereşte, ca de un act de exhibiţionism, de orice manifestare
1 Carlo Doici (1616—1686), pictor florentin; tablourile lui religioase sînt pline de pietate.
2 Luca della Robbia (1400 7—1482), celebru sculptor şi ceratnist florentin, ale cărui lucrări în bronz şi marmură împodobesc domul din Florenţa, campanila lui Giotto şi altele.
3 Alessandro Magnasco (1677—1749), pictor italian, a tratat subiecte alegorice şi mitologice, precum şi peisaje şi scene de stradă.