teoretică. Şi, clipă de clipă, un număr de fapte meritorii refuză să se lase adaptate teoriei, drept care trebuie ignorate. Tot aşa cum arta lui El Greco nu s-a putut conforma idealului de pictură
preconizat de Filip al II-lea şi de contemporanii săi. Primitivii din Siena au apărut în ochii artiştilor din secolele al şaptesprezecelea şi al optsprezecelea drept nişte barbari nepricepuţi.
Sub influenţa lui Ruskin1, la sfîrşitul secolului al nouăsprezecelea ajunsese să fie dispreţuită
orice arhitectură care nu se conforma canoanelor gotice. Iar la începutul secolului douăzeci, sub influenţa franceză, deplorăm şi ignorăm în pictură tot ce înseamnă temă, reflectare sau dramatism.
In fiecare secol, teoriile preconcepute i-an. determinat pe oameni _să aprecieze ceea ce e prost.si-jsă respingă ceea ce e buri. Singura prejudecată îngă-duită criticului de artă ideal este aceea de a-i condamna pe incompetenţi, pe cei lipsiţi de onestitate, pe superficiali. Numărul mijloacelor prin care se poate exprima pictura bună este incalculabil, şi poate fi raportat la variabilitatea gîndirii umane. Fiecare pictor adevărat inventează o nouă manieră de expresie.
„Este acest om un pictor de talent ? Are ceva de spus, şi o spune cu sinceritate ?" Iată ce trebuie să se întrebe un critic de artă. Şi nicidecum sub forma : „Se conformează oare el teoriei mele despre imitaţie în artă, sau despre distorsio-nare, sau despre puritatea morală, ori despre semnificaţia formei ?"
* John Ruskin (1819—1900), scriitor, critic de artă şi sociolog englez, pasionat cercetător al artei medievale.
Există un pictor la care, după părerea mea, prejudecăţile teoretice au fost aplicate în chip cu totul neonest. Mă refer la Breughel cel bătrîn. Contem-plîndu-i cele mai bune dintre tablouri, constat că pot, cu toată sinceritatea, să răspund afirmativ la întrebările pe care trebuie să şi le pună, în mod legitim, un critic de artă. Din punct de vedere estetic atinge un nivel foarte înalt; are foarte mult de spus ; are un spirit iscoditor, interesant şi viguros ; şi nu ridică pretenţii false ci este întru totul onest. Şi totuşi, nu s-a bucurat niciodată de faima pe care ar fi meritat-o. Aceasta se datorează, cred, faptului că opera sa nu s-a suprapus nici uneia dintre feluritele teorii de artă la modă, încă de pe vremea lui, în lumea esteticienilor.
Colorist subtil, desenator precis şi plin de forţă, posedînd o capacitate compoziţională care-i dă posibilitatea să manevreze în fel şi chip nenumăratele figuri ce-i ticsesc pînzele, rînduite în grupuri plăcut decorative (alcătuite, dacă ţinem să-i analizăm metodele compoziţionale, din forme individualizate, plate, profilate, care se conturează într-o succesiune de planuri ce se pierd în perspectivă), Breughel s-ar putea lăuda cu merite estetice care ar trebui să-l înalţe şi în ochii celei mai stricte secte de farisei.
Garnisită cu această peltea de estetică pură, s-ar zice că pilula amară a tematicii lui ar putea fi înghiţită
cu uşurinţă. Dacă i se iartă lui Giotto faptul că a cochetat cu Biblia, de ce nu i s-ar putea trece cu vederea şi lui Breughel că a fost antropolog şi filozof social ? întrebare la care m-aş hazarda să
răspund : Giotto poate fi iertat pentru că azi am încetat atît de total să mai credem în catolicism, încît ne vine uşor să ignorăm tema picturilor lui şi să ne concentrăm doar asupra calităţilor formei ; Breughel, însă, e de neiertat, pentru că el a făcut unele comentarii asupra umanităţii, comentarii actuale şi astăzi. La el nu putem ignora conţinutul ; ne atinge prea îndeaproape. Iată de ce Breughel e dispreţuit de toţi Kunstjorscher-ii moderni.
Dar chiar şi în trecut, cînd nu se ridicau obiecţii teoretice în ce priveşte penetrarea literaturii în pictură, Breughel nu a fost apreciat după merit, datorită altor pricini. A fost considerat vulgar, grosolan, un simplu comediant, şi deci nedemn de aprecieri serioase. Astfel, Encyclopaedia Britannica, pe care te poţi bizui, în asemenea chestiune, că-ţi va reda întocmai părerea curentă, vehiculată cu două generaţii în urmă, ne informează în cele unsprezece rînduri acordate cu parcimonie lui Peter Breughel, că
„picturile lui au ca subiect, în marea lor majoritate, figuri umoristice, asemenea acelora ale lui D.
Teniers1 ; şi dacă Breughel este lipsit de tuşa delicată şi de transparenţa argintie a acestui maestru, posedă în schimb un umor suculent şi forţă comică."
Oricine o fi scris aceste rînduri — şi au putut fi scrise, în urmă cu cincizeci de ani, de orice critic doritor să nu-şi asume riscuri şi să spună exact «eea ce trebuia spus — aşadar, oricine le-o fi scris, înseamnă că nu şi-a dat osteneala să privească vreunul din tablourile pictate de Breughel ajuns la ma-turitatea împlinirii artistice.
în tinereţe, e drept, a lucrat anonim pentru un negustor care se specializase în vînzarea caricaturilor şi tablourilor demoniace în maniera lui Hiero-nymus Bosch. Dar tablourile sale de mai tîrziu, pictate cînd stăpînea cu adevărat tainele artei, nu au nimic comic în ele. Sînt studii asupra vieţii ţăranilor, alegorii, tablouri religioase dintre cele mai meditative sau peisaje de mare poezie.
1 David Teniers (1610—1690), maestru al şcoalei flamande, a executat pictură de gen, realistă, cu o tentă de umor.
85
Breughel a murit în floarea facultăţilor sale artistice. Cu toate acestea, ne-au rămas destule dintre operele sale de maturitate — la Anvers, la Bruxelles, la Neapole şi, mai ales, la Viena
— pentru a demonstra superficialitatea verdictului clasic şi pentru a-l pune în valoare pe Breughel aşa cum a fost : cel dintîi peisagist al secolului său, cel mai ascuţit observator al moravurilor, cel mai iscusit şi mai sugestiv exponent al unei concepţii de viaţă în pictură.
La Viena, într-adevăr, arta lui Breughel poate fi studiată cel mai bine, sub toate aspectele ei.
Pentru că la Viena sînt adunate practic cele mai bune tablouri ale lui, din toate genurile.
Picturile răzleţe aflate la Anvers, Bruxelles, Paris, Neapole, sau în alte părţi nu ne oferă decît o noţiune vagă despre posibilităţile lui Breughel. La muzeele din Viena sînt expuse mai bine de o duzină de tablouri, toate datînd din ultima sa perioadă de creaţie, care-i şi cea mai reuşită.
„Turnul Babei", „Calvarul cel Mare", „Numărătoarea de la Betleem" cele două „Peisaje de iarnă" şi „Peisaj de toamnă", „Convertirea Sfîn-tului Pavel", „Bătălia dintre israeliţi şi filistini", „Prînzul de nuntă" şi „Dansul ţărănesc" — toate aceste opere minunate se găsesc la Viena. Şi după acestea trebuie judecat Breughel.
La Viena se găsesc adunate şi patru peisaje : „Zi întunecată" (Ianuarie), „Vînători în zăpadă"
(Februarie), un peisaj de noiembrie („întoarcerea turmei"), şi „Numărătoarea de la Betleem"
care, în ciuda denumirii sale nu-i mult mai mult decît un peisaj populat de oameni. Acesta din urmă, ca şi „Peisajul de februarie" şi „Uciderea pruncilor" aflate la Bruxelles, sînt de fapt studii de zăpadă. Decorurile înzăpezite se potrivesc foarte bine cu stilul lui Breughel.
întotdeauna, pe un fundal de nea albă, obiectele întunecate sau colorate se profilează foarte distinct, siluete cu contururi precis deta-86
sate. Breughel obţine în compoziţiile sale acelaşi efect ca şi zăpada în natură. Toate obiectele din tablourile lui (compuse într-o manieră care ne aminteşte de pictura japoneză), sînt siluete decupate parcă în hîrtie, dispuse în planuri succesive, ca decorurile de teatru în adîncimea scenei. Prin urmare, ori de cîte ori pictează peisaje cu zăpadă, adică atunci cînd redă natura care imită propria lui metodă, Breughel devine de un realism tulburător. Vînătorii aceia care coboară clina dealului către valea înzăpezită cu iazurile-i îngheţate, par tot atîtea autentice făpturi ale iernii. Gloata care mişună pe uliţele albe ale Betleemului e alcătuită din făpturi ză-