mislite din miezul iernii absolute, iar ostaşii fioroşi care-i pradă şi masacrează inocenţii în mijlocul unui peisaj de ilustrată de Crăciun, fac parte din însăşi oştirea iernii, în timp ce pruncii ucişi sînt mugurii fragezi ai pămîntului.
Metoda lui Breughel nu-i tot atît de structural compatibilă cu peisajele lipsite de zăpadă din ianuarie şi noiembrie. Aci planurile sînt puţin prea net. prea distinct diferenţiate. Ar fi fost nevoie de o atmosferă mai difuză, mai aburită, pentru a re-capta sentimentul de intimitate în scene ca cele reproduse în aceste două tablouri. Un pictor înnăscut al peisajului de toamnă ar fi făcut ca animalele, oamenii, copacii, munţii îndepărtaţi să fuzioneze într-un tot înceţoşat, contopind planurile apropiate cu cele îndepărtate în suprafaţa amplă a tabloului. Breughel pictează prea transparent şi prea net pentru a putea fi interpretul perfect al unor astfel de peisaje. Şi totuşi, în ciuda acestei relative necon-cordanţe, a făurit minuni. „Ziua de toamnă "e un tablou de mare frumuseţe. Aci, ca şi în mai dramaticul şi sumbrul „Peisaj de ianuarie", el foloseşte cu subtilitate tonurile de bronz, de galben şi de cafeniu, creînd o sobră dar luminoasă
armonie de culori. Peisajul de noiembrie este în întregime placid 87
şi senin ; dar în „Ziua întunecată", Breughel pune în scenă una dintre dramele naturale ale cerului şi pămîntului : încleştarea dintre lumină şi întuneric. Lumina se filtrează pe sub masele de nori grei care obturează orizontul, e răsfrîntă pe apele rîului din valea ce străbate mijlocul scenei, scînteiază pe piscurile munţilor. Primul plan, care reprezintă creasta unui deal împădurit, e întunecat; copacii desfrunziţi, împlîntaţi pe coasta povîrnită, se profilează negri pe cer.
Aceste două tablouri sînt cele mai frumoase peisaje pe care le cunosc eu din creaţia secolului al şaisprezecelea. Vibrează de poezie, dar sînt sobre, fără excese de pitoresc sau de romantism. Rîpele care se cască înspăimîntător şi colţii de stîncă ce se precipită ameninţător, atît de dragi pictorilor mai vechi, nu-şi fac apariţia în aceste exemplare din opera matură a lui Breughel.
Antropologia lui Breughel e la fel de încîntătoare ca şi poetica naturii. Şi-a cunoscut bine flamanzii, i-a cunoscut îndeaproape, atît în perioadele lor de bunăstare cit şi în vremurile de bejenie, de bătălii, răzmeriţe şi oropsire, sau în zilele de război şi sărăcie care au urmat instaurării Reformei în Flandra.
El însuşi flamand, ba chiar atît de profund şi nezdruncinat de flamand încît a fost în stare să
plece în Italia şi, asemenea marelui său compatriot de cu un veac în urmă, Roger van der Weyden 1, să se întoarcă neviciat nici de cea mai vagă tentă de italia-nism, Breughel era perfect calificat să fie cronicarul natural al poporului său. Îşi prezintă personajele mai ales în momentele de veselie orgiacă prin care-şi îndulcesc trudnica monotonie a vieţii de zi cu zi ; mîncînd enorm, bînd, dansînd grosolan, di>z-lănţuindu-se în acel bizar dezmăţ flamand.
„Prînzul
1 Roger van der Weyden (1400—1464), maestru flamand, ale cărui picturi vădesc o subtilă penetraţie psihologică.
de nuntă" şi „Dansul ţărănesc", ambele aflate la Viena, sînt două superbe exemple ale genului de pictură antropologică. Nu trebuie trecute cu vederea nici cele două tablouri ciudate
„Bătălia dintre Carnaval şi Postul mare" şi „Jocuri de copii". Şi acestea reprezintă unele aspecte ale jovialităţii flamande. Dar nu sînt concepute ca nişte scene individuale, prinse pe viu în momentele lor culminante, şi apoi reproduse. Cele două tablouri menţionate sînt sistematice şi enciclopedice. Într-unui din ele Breughel ilustrează toate jocurile copiilor ; în celălalt toate distracţiile carnavalului, rînduind însă argumentele grele de partea ascetismului.
Tot astfel, în extraordinarul său „Turn Babei" reprezintă toate fazele procesului de construcţie.
Aceste tablouri sînt adevărate manuale ale temelor respective.
Predilecţia lui Breughel pentru generalizare şi sistematizare este ilustrată şi de tablourile sale alegorice. „Triumful morţii", aflat la Prado, aproape că te sperie prin efortul de elaborare şi de minuţiozitate. Fantasticul „Dulie Griet" de la Anvers reprezintă un tot atît de elaborat triumf al răului. Ilustrările de proverbe şi parabole aparţin aceleiaşi categorii. Şi—1 prezintă pe Breughel ca pe un om profund convins de realitatea răului şi de grozăviile pe care viaţa pămînteană, ca să nu mai vorbim de eternitate, le rezervă omenirii în suferinţă.
Lumea este un loc înfiorător ; dar în ciuda acestui lucru, sau poate tocmai din pricina lui, bărbaţii Şi femeile mănîncă, beau şi dansează ; carnavalul contracarează postul mare şi triumfă asupra lui, chiar dacă numai vremelnic; copiii se joacă in stradă, oamenii se căsătoresc cu mare tămbălău.
Dar dintre toate tablourile lui Breughel, cel care sugerează din plin o adîncă meditaţie nu face parte din cele alegorice şi nici din cele sistematice. Este vorba de Crist purtîndu-şi crucea, una dintre cele ^ai mari pînze ale pictorului, înţesată de figuri 89
grupate ritmic pe un fundal amplu şi romantic. Compoziţia este simplă, agreabilă în sine, şi pare mai curînd să fi rezultat din temă, şi nu să fi fost impusă subiectului. Atîta tot în ceea ce priveşte estetica pură a tabloului.
Răstignirea şi drumul calvarului au constituit subiectele a sute de tablouri aparţinînd maeştrilor celor mai feluriţi. Dar dintre toate tablourile pe această temă văzute de mine, Calvarul lui Breughel este cel mai sugestiv, şi cel mai copleşitor ca dramatism. Pentru că toţi maeştrii au pictat aceste scene cumplite privindu-le, ca să spun aşa, dinăuntru în afară. Pentru ei Crist este focarul, eroul divin al tragediei ; acesta este faptul de la care pleacă, şi care afectează şi transfigurează toate celelalte elemente, justificînd, într-un anumit sens, grozăvia dramei şi grupînd tot ceea ce înconjoară figura centrală într-o prestabilită ierarhie a binelui şi răului.
Traiectoria urmată de Breughel, însă, porneşte dinafară înăuntru. El reprezintă scena aşa cum ar fi apărut ea în ochii unui observator întîmplător, care s-ar fi aflat pe drumul Golgotei într-o anumită dimineaţă de primăvară a anului 33 al erei noastre. Ceilalţi maeştri au pretins a fi îngeri, pictînd scena cu o înţelegere a semnificaţiei ei. Dar Breughel ră-mîne, cert, un om care observă. Ceea ce reproduce el este o adunătură de oameni care urcă sprinten cărările pieptişe ale unui deal, într-o veselie sărbătorească. Pe creasta dealului, care apare în dreapta, spre mijloc, sînt împlîntate două cruci cu doi tîlhari răstigniţi, iar între ei se vede o groapă săpată
în| pămînt, aşteptînd cea de-a treia cruce care urmează a fi înfiptă în curînd. De jur împrejurul crucilor, pe culmea golaşă a dealului, tîndăleşte o ceată de oameni, veniţi cu coşuleţe de merinde, ca să asiste la spectacolul gratuit oferit de cei ce împart dreptate. Spectatorii care şi-au şi ocupat locurile în jurul cru-
90
cilor sînt cei mai precauţi ; în zilele noastre i-am fi văzut venind cu scăunaşe pliante şi termosuri, cu şase ceasuri mai devreme, ca să se afle în fruntea cozii la bilete pentru un spectacol dat de Melba la Covent Garden. Cei mai puţin prevăzători sau cei mai aventuroşi se află în gloata care urcă dealul în urma celui de-al treilea şi celui mai primejdios dintre tîlhari, a cărui cruce va fi plantată în locul de onoare dintre ceilalţi doi. In grija lor de a nu pierde nici un amănunt al veseliei urcuşului, urmăritorii uită că la spectacolul execuţiei nu vor avea parte decît de locuri lăturalnice. Sau poate că şi-au rezervat dinainte locuri bune, acolo sus. La Tyburn1, pentru o jumătate de coroană puteai rezerva un loc excelent, într-o lojă particulară ; cu biletul în buzunar, puteai să urmezi căruţa osîndiţilor tot drumul de la închisoare, să ajungi odată cu ei la locul execuţiei şi, totuşi, să te bucuri de o perfectă privelişte a spectacolului.