în vremurile din urmă, cînd mania umanitarismului a triumfat pînă-ntr-atît încît spînzurările nu mai au loc în public, trebuie să ne resemnăm să citim doar despre execuţii, fără a le putea vedea cu ochii noştri. Impresarii care vindeau pe vremuri bilete pentru Tyburn au fost înlocuiţi de directorii ziarelor care vînd descrieri savuroase ale execuţiilor, adre-sîndu-se unui public mult mai larg. Dacă oamenii ar continua să fie spînzuraţi în public, la Marble Arch, buzunarele lordului Riddell ar fi mai puţin pline.
Interesul acut, vibrant şi voluptuos faţă de sînge Şi de bestialitate, care în vremurile noastre nu poate fi satisfăcut decît de la distanţă, prin mijlocirea ziarelor, se dezlănţuia, în zilele lui Breughel, în deplină libertate ; bruta primară şi ingenuă din om era mai Puţin sofisticată, i se dădea frîu liber, aşa încît
1 Răspîntie în vestul Londrei, unde se înălţau în trecut spînzurătorile.
91
răgea veselă şi dădea din coadă în jurul victimei supusă la violenţe. Privită astfel, impasibil, din afară, tragedia nu are efecte purificatoare sau elevate ; te înspăimîntă şi te deprimă ; sau poate că-ţi inspiră un soi de umor sinistru. Una şi aceeaşi situaţie poate să apară tragică sau comică, în funcţie de optica celui ce o priveşte : depinde dacă e văzută cu ochii victimei sau cu cei ai observatorului extern. (Mutaţi doar puţin centrul viziunii şi Macbeth poate deveni o farsă grotescă).
Breughel face o singură concesie convenţiei tragismului, plasînd în prim plan grupul femeilor sfinte care plîng şi-şi frîng mîinile. Acest grup e cu totul izolat de celelalte figuri din tablou şi e total discordant în raport cu acestea, fiind pictat în stilul lui Roger van der Weyden.
Constituie o mică oază de spiritualitate, o insuliţă de conştiinţă şi înţelegere într-un ocean de stupiditate şi barbarie.
De ce a plasat Breughel acest grup în tablou, e greu de ghicit ; poate de hatîrul convenţiilor religioase ; poate din respect faţă de tradiţie ; sau poate că el singur şi-a găsit propriul tablou mult prea deprimant şi a adăugat această nobilă discordanţă ca să se autoîncurajeze.
(Din volumul Pe drum)j
CONXOLUS
A ŞTI CEEA CE ŞTIE TOATA LUMEA — DE pildă că Virgiliu a scris Eneida sau că suma unghiurilor unui triunghi este egală cu două unghiuri drepte — e plictisitor şi lipsit de distincţie. Dacă vrei să dobîndeşti, fără mare bătaie de cap, faima de om învăţat, e preferabil să ignorezi cunoştinţele banale şi stupide pe care le deţine toată lumea, şi să te conoentrezi pe ceea ce-i curios şi ieşit din comun. In loc de a-l cita pe Virgiliu, citează-l pe Sidonius Apollinaris 1 şi exprimă-ţi cu glas tare dispreţul faţă de cei care-l preferă pe poetul de la curtea lui August, panegiristului lui Avitus, Majorianus şi Anthemius.
Cînd conversaţia gravitează în jurul romanelor Jane Eyre sau La răscruce de vînturi (pe care, fireşte, nu le-ai citit), tu pronunţă-te că preferi infinit mai mult Chiriaşa de la Wildţell Hali 2.
Cînd cineva îl laudă pe Donne 3, tu ţuguiază-ţi buzele a dispreţ şi anunţă-l pe elogiator că ar trebui să-l citească pe Gongora4. Cînd se menţionează numele lui Baphael, fă-te că-ţi vine să
vomiţi (deşi nici nu ţi-a călcat vreodată piciorul în Vatican), şi afirmă
1 Calus Sollius Apollinaris Sidonius, scriitor latin; a scris, între anii 455—475, poezii panegirice.
2 Roman de Anne Bronte, apărut în 1848.
3 John Donne (1571—1631), poet englez, a scris satire, ePistole, elegii şi poeme de mare profunzime şi erudiţie.
4 Luis de Gongora y Argote (1561—1627), poet spaniol, caracterizat prin preţiozitate, artificialitate şi ermetism.
93
că tablourile lui Raphael Mengs 1 sînt unicele picturi suportabile.
în felul acesta îţi vei cuceri faima de om foarte cultivat şi de mare rafinament.
In timp ce, dacă vădeşti că ai citit din scoarţă-n scoarţă pe Dickens, Biblia, clasicii englezi, pe Euclid şi pe Horaţiu, nimeni n-o să se arate prea impresionat. Vei fi exact ca oricare altul.
Marile lacune ale culturii mele m-au împins adeseori, pe parcursul carierei jurnalistice, să
adopt asemenea tactici. Am scris abstract despre lucruri neesenţiale şi excentrice, ca să-mi ascund ignoranţa în ce priveşte esenţialul şi clasicul. Profesiunea de jurnalist literar nu e menită să încurajeze onestitatea. Totul, conspiră să te transforme într-un şarlatan. Nu ai răgazul necesar ca să citeşti ordonat şi metodic ; pe de altă parte, munca de recenzare a cărţilor te familiarizează cu un noian de informaţii fragmentare şi amalgamate. Aş'considera drept un miracol de probitate intelectuală pe acel ziarist care, în articolele sale, face altceva decît să reproducă aceste informaţii, pe un ton indiferent dar plin de certitudine, ca şi cum fiecare element de excentricitate e un promontoriu detaşat din vastul continent al culturii lui universale. Mai mult încă, necesitatea imperioasă de a se face citit îl ispiteşte să se arate cu orice preţ original şi neobişnuit. Şi atunci e de mirare că, ştiind pe de rost cinci versuri din Virgiliu şi cinci din ApoUinaris preferă să-l citeze pe acesta din urmă ? Sau dacă nu cunoaşte nici un vers din Virgiliu îşi converteşte ignoranţa în virtute critică şi lasă să se înţeleagă că, astăzi, spiritele cu adevărat luminate au trecut de la Publius Vergilius Maro la Sidonius ?
1 Anton Raphael Mengs (1728—1779), pictor şi estetician j german de factură academică.
94
în mînăstirea din Subiaco, pitită într-o fundătură îndepărtată, dincolo de Tivoli, se găsesc, pe lîngă numeroase alte comori de frumuseţe şi de interes istoric, un număr de fresce pictate de un artist din secolul al treisprezecelea, care nu a lăsat nimic altceva în afară de această operă
şi care se numeşte Conxolus. Numele e superb — mai mult nici că se poate. Măreţ şi în acelaşi timp vag grotesc, neobişnuit (pe cîte ştiu eu, chiar unic) şi uşor de memorat, un nume care trebuie să aparţină de drept unui om ilustru.
Conxolus : la auzul acestor silabe opulente omul de cultură încearcă o vagă senzaţie de jenă, conştient că ar trebui să ştie ce anume desemnează. O bătălie ? O erezie religioasă ? Sau ce ?
Aflînd, după o agonizantă clipă de suspense (în care nu are certitudinea dacă interlocutorul său îi va dezvălui secretul sau îl va sili să-şi recunoască ignoranţa) că numitul Conxolus a fost un pictor, omul de cultură se lansează plin de încredere : „Ce artist desăvîrşit !" exclamă în extaz.
Cum bătrînul Adam ziaristic încă n-a murit în mine, îmi cunosc bine oamenii de cultură. Ispita e prea mare. încep să predic meritele lui Conxolus în faţa unei lumi aflate în beznă, îi exalt calităţile artistice şi mă exalt totodată pe mine în chip de critic de artă. Şi ce ieftin se obţine faima ! Preţul a cîteva galoane de benzină, zece franci pe cărţi poştale ilustrate şi bacşişuri, un excelent dejun, cu păstrăvi, la Tivoli şi iată-mă complet stăpîn pe subiectul meu şi stabilindu-mi reputaţia de critic de artă. Nu-i nevoie de călătorii obositoare pentru a descoperi operele minore ale maestrului în galerii aflate la mama dracului ; nu-i nevoie de lectura laborioasă a monografiilor nemţeşti. Doar un singur voiaj agreabil în Partea de sus a rîului Anio, apoi un urcuş de patruzeci de minute, o raită în interiorul acestui prim sălaş de sihăstrie a Sfîntului Benedict, şi asta-i tot.