95
După care m-aş întoarce la Londra şi aş scrie cîteva articole, sau chiar o mică monografie, cu reproduceri frumoase, asupra maestrului.
Şi cînd m-aş afla în comipania oamenilor de cultură şi s-ar discuta despre Duceio 1 sau Simone Martini 2, aş surîde de la înălţimea superiorităţii mele : „Sînt foarte buni, fără
îndoială. Atîta timp cît nu l-ai văzut pe Conxolus." Şi aş începe să vorbesc despre valorile lui tactile şi olfactive, despre magistrala tratare a celei de a patra dimensiuni, despre minunat de subtila sa practică a repoussoir i-elor, despre extraordinara stăpânire a cromaticii care-i îngăduie să picteze carnaţiile în două tonuri de ocru, purpuriu impur şi verde-găinaţ de gîscă.
Şi auditoriul meu (terorizat, aşa cum sînt cei din societatea oamenilor de cultură, ca nu cumva să fie codaşi în maratonul intelectual) îmi va sorbi cuvintele cu o gravă aviditate. Şi cînd se vor despărţi de mine, vor pleca plini de triumfătoarea conştiinţă că au marcat un punct asupra rivalilor lor, că au pătruns într-un nou curent în care nu sînt admişi decît cei supraselecţi, că
spiritele lor s-au îmbrăcat după o modă venită direct de la Paris (căci, de bună seamă, le voi da a înţelege că Derain şi Matisse au fost perfect de acord cu mine); şi, din acea zi, numele lui Conxolus, împreună cu numele meu, vor fi reverberate, crescendo, cu mereu mai ample ecouri de admiraţie, în cele mai selecte saloane din Euston şi pînă la capătul lumii.
Ispita a fost puternică ; dar i-am rezistat eroic şi, în cele din urmă, am triumfat. Am hotărît să
nu
1 Duceio di Buoninsegna (1278—1319) artist italian timpuriu, primul mare pictor din Siena; a infuzat o viaţă
nouă tradiţiei bizantine.
2 Simone Martini (1283—1344), pictor din şcoala sieneză, succesor al lui Duceio, autor de fresce, portrete şi pictură religioasă de mare vibraţie şi spiritualitate.
3 Parte mai intens colorată într-o pictură, care pune în valoare celelalte părţi.
96
pervertesc adevărul de dragul unei reputaţii de intuiţie şi discernămînt critic, oricît de măgulitoare ar fi aceasta. Căci, vai ! adevărul este că acel unic şi rezonant Conxolus e un pictor absolut neglijabil. Abil şi cu o tehnică bună ; dar nimic în plus. Principalul său merit constă în faptul că a trăit în secolul al treisprezecelea şi a lucrat în stilul caracteristic acestei epoci. A pictat în maniera bizantină decadentă pe care noi, apreciind retroactiv de la nivelul Florenţei secolului al şaisprezecelea, în loc să apreciem în perspectivă, de la Ravenna secolului şase, o numim, în chip eronat, „primitivă".
în aceasta, repet, constă meritul lui principal — în orice caz pentru noi cei de astăzi. Deoarece cu un secol în urmă primitivismul lui ar fi stîrnit dispreţ şi milă. Astăzi ne-am schimbat optica
; ba chiar atît de radical, încît există mulţi tineri care, în spaima lor de a nu fi socotiţi desueţi, consideră drept foarte suspect orice tablou care prezintă o asemănare cu subiectul său, ba chiar îl decretează a priori ridicol, doar dacă vreo recunoscută autoritate estetică nu garantează pentru puritatea sa din punct de vedere chimic. Pentru aceşti asceţi, orice reproducere în artă a frumuseţii naturii este condamnabilă. O femeie frumoasă, pictată ca atare, devine „capac de cutie de bomboane" ; un peisaj frumos e simplă poezie. Dacă o operă
de artă e plină de farmec, dacă te impresionează de la prima vedere, înseamnă, pentru aceşti critici, că e neapărat proastă.
Asemenea doctrină aplicată la muzică, a dus la exaltarea lui Bach — a lui Bach chiar în momentele sale cele mai mecanice şi mai aride — în detrimentul lui Beethoven. A dus la interpretarea uscată, «clasicistă" a lui Mozart, care-i considerat a fi neemoţional, pentru că e lipsit de emotivitatea vulgară a lui Wagner. A dus la interpretările viguroase, ca de °rgă, a muzicii lui Hăndel, la transformarea muzicii lui Palestrina în mugete nesăbuite.
97
Iar tinerii absurzi, în reacţia lor la sentimentalismele şi idealismele lacrimogene care, îşi închipuie ei, au caracterizat perioada victoriană tîrzie, deşi rămîn total neimpresionaţi în faţa noilor maniere de interpretare, le aplaudă din toată inima, tocmai pentru că te lasă rece, ceea ce, în viziunea lor, le conferă cel mai înalt grad de măiestrie artistică.
La fel se întîmplă şi în pictură. Cu cit sînt culorile mai îmbîcsite, cu cît sînt figurile mai distorsionate, cu atît mai elevată e arta. Există sute de pictori tineri care nu cutează să execute un tablou realist şi fermecător, deşi ar fi în stare, numai din teama de a pierde stima tinerilor
„connaîsseuri" care îi
patronează.
E drept că un artist adevărat pictează bine şi exprimă tot ce are de comunicat, oricare ar fi maniera pe care o adoptă ; în timp ce pictorii indiferenţi pictează indiferent, oricare ar fi condiţiile. De aceea n-ar trebui să ne afecteze faptul că tinerii pictori indiferenţi preferă
distorsionarea şi culorile îmbîcsite în locul veseliei, realismului şi farmecului unui tablou. In ceea ce-i priveşte, nu prea are importanţă cum pictează. Pe de altă parte, omenirea şi-a extras partea ei de divertisment din opera pictorilor indiferenţi, în trecut, cînd aceştia se străduiau din răsputeri să imite natura şi să nareze povestioare. Şi s-au realizat copii identice ale unor obiecte frumoase, s-au realizat documente şi notaţii picturale, anecdote amuzante şi comentarii de viaţă. S-ar putea ca acestea să nu fie opere mari ; dar, în orice caz, îşi au meritele lor, posedînd o altă valoare decît cea pur estetică. în timp ce tinerii pictori lipsiţi de talent din zilele noastre, năzuind spre un mitic ideal de estetism pur, pe altarul căruia sacrifică
totul cu excepţia formei, nu ne comunică nimic altceva decît plictiseală pură. Pentru că
tablourile lor sînt slabe,
98
şi lipsite de compensaţia reproducerii unor obiecte plăcute ; nu au nici măcar meritul de a constitui documentare sau comentarii, şi nici măcar nu narează o povestioară. Pe scurt, nu se susţin prin nimic. Dintr-un personaj distractiv, artistul de mîna a doua (mai ales dacă se întîmplă a fi avangardist) a devenit azi un pisălog de nesuportat.
Neîncrederea tineretului în realism nu se aplică numai la arta contemporană ; e o maladie retroactivă. Dintre doi artişti din trecut, deopotrivă de lipsiţi de talent, privitorul tînăr o să-l prefere, fără nici o ezitare, pe cel mai puţin realist, pe cel mai „primitiv". Conxolus este mai admirat decît duplicatul său din secolul al şaptesprezecelea deoarece, pur şi simplu, figurile lui nu ne amintesc de nimic din ce-i frumos în natură, deoarece e absolut inocent în ce priveşte raportul dintre lumină şi umbră, deoarece compoziţiile lui au o simetrie rigidă, deoarece conţinutul emoţional al ardentelor sale tablouri religioase s-a evaporat total pentru noi, fără să lase nici o urmă care ne-ar putea isca în inimi cea mai vagă simţire de orice natură, cu excepţia acelor faimoase emoţii estetice, pe care tineretul le cultivă atît de laborios.
Adevărat, convenţionalismul pictorilor italieni din secolul al şaptesprezecelea este de netolerat. Gesticulaţia isterică cu care-şi umplu tablourile în speranţa de a crea, artificial, o atmosferă pasională, este fundamental grotescă. Stilul baroc şi stilul romantic, cu care-i înrudit, sînt cele mai adecvate, prin însăşi natura lucrurilor, să exprime comicul. Aristo-fan, Rabelais, Nashe, Balzac, Dickens, Rowlandson, Goya, Dore, Daumier şi toţi anonimii creatori de grotesc din toate colţurile lumii şi din toate timpurie — toţi practicanţii comediei pure, fie în litera-tură sau în artă — au folosit un stil extravagant, 99