baroc, romanţios. Şi e firesc ; deoarece comedia pură e prin esenţă extravagantă şi enormă. Asemenea stil, folosit în scopuri serioase, devine absolut grotesc, cu excepţia cazurilor cînd încape pe mîna unor oameni de geniu (ca Marlowe şi Shakespeare, Miche-langelo şi Rembrandt). Aproape întreaga artă
barocă şi aproape întreaga artă romantică tîrzie, înrudită cu barocul, sînt groteşti fiindcă protagoniştii lor (artişti nu de prima mînă) încearcă să exprime sentimente tragice în terminologia unui stil esenţialmente comic. Din acest punct de vedere, operele „primitivilor" — chiar ale celor de mîna a doua —
sînt preferabile operelor descendenţilor lor din seicento. Fiindcă în pictura primitivilor nu apare acea fundamentală neconcordanţă dintre stil şi subiect. Această trăsătură are însă un aspect negativ ; primitivii de mîna a doua sînt într-adevăr respectabili, dar extraordinar de anodini. Opera realiştilor de mai tîrziu s-ar putea să fie — luată în ansamblu — vulgară şi lipsită de sens ; dar adeseori e salvată de farmecul amănuntelor. în picturile artiştilor de mîna a doua din secolul al şaptesprezecelea poţi găsi peisaje încîntătoare, fizionomii interesante, studii ale unor curioase efecte de clarobscur ■— aspecte care, ce-i drept, nu compensează banalitatea creaţiilor privite în totalitatea lor, dar care sînt totuşi plăcute şi importante în sine. Pe cînd opera Con-| xoluşilor dintr-o epocă mai timpurie, deşi respectai bilă în totalitatea ei, nu e salvată dp nici un detalii] interesant sau atrăgător.
Prin absurda lor neîncredere ascetică în tot ce vizibil frumos, tinerii se privează de o mare doză d plăcere. Se lasă plictisiţi de Conxoluşi de mîna doua, cînd ar putea fi amuzaţi de tot atîţia Feti|
Caravaggio, Roşa da Tivoli, Carpioni, Guercino, ^ Giordano, şi alţii deopotrivă de mîna a doua.
Dacă trebuie să privim tablouri de mîna a doua
__şi există atît de puţină artă adevărată incit sîntem
nevoiţi să le privim — atunci e firesc să le preferăm pe acelea care, cît de cît, ne oferă ceva (chiar dacă
pruna e îngropată într-o găluşcă greţoasă), decît pe cele care nu ne oferă absolut nimic.
(Din volumul Pe drum)
100
CEA MAI FRUMOASA PICTURA
NU-I UŞOR DE AJUNS LA BORGO SAN SEPOL-cro. De la Arezzo porneşte într-acolo, de-a curmezişul dealurilor, o micuţă linie ferată de operetă. Sau puteţi alege varianta dinspre Perugia, prin partea de sus a Tibrului. Ori, dacă se întîmplă să vă aflaţi la Urbino, puteţi lua de acolo un autobuz care vă va duce la San Sepolcro, urcînd şi apoi coborînd coasta Apeninilor, în şapte ore şi ceva. Nu-i de şagă, vă spun din proprie experienţă. Dar călătoria merită să fie făcută, deşi e preferabil să folosiţi alt vehicul decît autobuzul ; merită pentru Bocea Trabaria, cea mai pitorească dintre trecătorile Apeninilor, aflată între valea Tibrului şi partea de sus a văii rîului Metanor. Noi am traversat-o într-un început de primăvară. Autobuzul nostru gemea şi scrîşnea urcînd anevoie povîrnişul golaş dinspre nord, printre stînci pleşuve, poieni cu iarbă arsă de ger şi copaci încă neînmuguriţi. Am străbătut gîtul trecătorii şi, deodată, ca printr-un miracol, în faţa ochilor noştri s-a ivit o explozie galbenă de primule, fiecare floare părînd o emblemă a soarelui care o chemase la viaţă.
, Şi cînd, în cele din urmă, am ajuns la San Sepolcro, ce ne aştepta acolo ? Un orăşel împrejmuit de ziduri, sădit într-o vale largă şi joasă, străjuită de dealuri ; cîteva frumoase palate renascentiste, cu balcoane] graţioase din fier forjat; o biserică nu deosebit de interesantă şi, în sfîrşit, cel mai frumos tablou din lume.
Cel mai frumos tablou din lume e o frescă pe zidulj unei încăperi din primărie. Nu ştiu care vandal
obtuz şi salutar a acoperit-o, curînd după ce a fost pictată, cu un strat gros de lut, sub care a zăcut ascunsă un secol sau două, pentru ca în cele din urmă să iasă la iveală perfect conservată pentru o frescă de asemenea vechime. Mulţumită vandalilor, vizitatorul care intră azi în Palazzo dei Conservatori din Bqrgo San Sepolcro, dă cu ochii de această colosală înviere, care arată aproape aşa cum a pictat-o Piero della Francesca. Culorile-i limpezi, deşi de o subtilă sobrietate, strălucesc pe zid cu o prospeţime rar întîlnită. Umezeala nu a alterat contururile, murdăria nu a întunecat coloritul. Nu e nevoie să facem un efort de imaginaţie pentru a-i putea percepe întreaga frumuseţe ; pentru că acolo ni se înfăţişează, în splendoarea-i plenară şi reală, cea mai frumoasă pictură din lume.
Cea mai frumoasă pictură din lume... De bună seamă zîmbiţi. Fără îndoială, expresia e ridicolă. Nimic mai inutil decît preocuparea acelor connaîs-seuri care-şi trec timpul clasificînd primii şi cei de-ai doilea cei mai buni unsprezece pictori din lume, cei mai buni opt sau patru muzicieni din lume, primii cincisprezece poeţi, galaxia arhitecţilor de frunte şi aşa mai departe.
Nimic mai inutil pentru că există o imensitate de genuri de valori şi o infinitate de varietăţi de fiinţe umane. Este Fra Angelico un artist mai mare decît Rubens ? Asemenea întrebări, spui tu, sînt lipsite de sens. E o chestiune subiectivă, o chestiune de gust. Pînă la un punct, aşa e. Cu toate acestea, se poate vorbi şi de un "anumit standard absolut al valorii artistice. Un standard care, în ultimă instanţă, se dovedeşte a fi de natură morală. O operă de artă e bună sau proastă în funcţie de calitatea caracterului care se exprimă prin ea. Asta nu înseamnă că toţi oamenii virtuoşi sînt şi buni artişti, şi nici că toţi artiştii sînt în mod convenţional virtuoşi. Longfellow a fost un poet slab, în timp ce afacerile lui Beetho-102
103
ven cu editorii săi erau total dezonorante. Şi totuşi, poţi fi lipsit de onoare în relaţiile cu editorii dar, în acelaşi timp, să păstrezi acel gen de virtute care-i necesară unui bun artist. Şi anume virtutea integrităţii, a onestităţii faţă de tine însuţi.
Arta proastă este de două soiuri : cea anodină, stupidă şi lipsită de talent, adică arta proastă
într-un sens negativ ; şi arta pozitiv proastă, care e minciună şi făţărnicie. Adeseori, minciuna este spusă atît de bine, încît aproape toată lumea se lasă prinsă de ea — cel puţin o bucată de vreme. Pînă la urmă, însă, minciuna iese la iveală. Moda se schimbă, publicul învaţă să
privească totul sub o optică diferită, şi, acolo unde i se părea odinioară că vede o operă
admirabilă, care-l mişca, descoperă azi prefăcătoria. In istoria artelor găsim nenumărate prefăcătorii de acest gen, cîndva considerate drept valori autentice, şi descoperite mai tîrziu a fi falsuri. încă mai auzim slabe reverberări ale afirmaţiei că Ossian a fost cîndva citit, că
Bulwer 1 a fost considerat un mare romancier, iar „Festus" Beiley2 un poet viguros. Iar duplicatele lor din ziua de azi, adună cu sîrg bani şi elogii. Adeseori mă întreb dacă nu fac şi eu parte din aceste duplicate. Imposibil de ştiut. Pentru că poţi foarte bine să fii un farsor artistic fără să ai intenţia de a înşela, ba chiar nutrind cea mai arzătoare dorinţă de a fi onest.
Uneori, şarlatanul e un om de geniu, şi atunci ai de-a face cu artişti ciudaţi ca Wagner sau Bernini, care reuşesc să convertească falsitatea şi teatralul în sublim.