La veşminte, vădeşte o preferinţă deosebită pentru pieptarele şi tunicile plisate. Ondulările şi faldurile stofei îl fascinează şi se observă că-i place să urmărească felul în care cutele materialului se mulează pe sinuozităţile trupului.
Cum e de aşteptat, stofelor drapate le acordă o deosebită greutate şi bogăţie.
Cel mai frumos dintre drapajele sale poate fi văzut pe altarul bisericii Madonna della Misericordia,
108
aflat acum la primăria din San Sepolcro, alături de fresca ce reprezintă Învierea.
Figura centrală a tabloului — una dintre cele mai timpurii opere din cîte ni s-au păstrat de la Piero — o constituie Fecioara, în picioare, cu ambele braţe întinse astfel încît faldurile mantiei sale albastre acoperă două grupuri de credincioşi, care se închină de-o parte şi de alta. Mantia şi veşmîntul fecioarei cad în falduri simple, perpendiculare, asemenea cutelor adînci ale robei de bronz a arhaicului conducător de car, aflat la Luvru. Piero a pictat cu ciudată încîntare alternanţa acestor suprafeţe convexe şi concave.
Nu stă în intenţia mea să scriu un tratat despre Piero della Francesca ; s-a scris despre el destul de des şi destul de prost, încît nu e necesar să-l mai îngrop şi eu pe acest mare artist sub noi straturi de clisă exegetică. Eu nu doresc decît să înfăţişez raţiunile pentru care-mi plac operele sale şi ce mă justifică să consider „învierea" drept cea mai frumoasă pictură din lume.
Pe mine mă atrage la Piero forţa sa intelectuală ; capacitatea sa de a reda fără afectare gestul măreţ şi nobil; mîndria sa pentru tot ce-i splendid în umanitate, în ce priveşte artistul, admir în el îndrăgostitul de soliditate, pictorul suprafeţelor curbe, autorul compoziţiilor construite din volume.
Eu unul îl prefer lui Botticelli, ba chiar într-asemenea măsură, încît dac-ar trebui să jertfesc toate operele lui Botticelli pentru a salva „învierea", „Naşterea Mîntuitorului", „Madonna della Misericordia" şi frescele din Arezzo, n-as şovăi nici o clipă să arunc în flăcări
„Primăvara" şi toate celelalte.
Din nefericire pentru faima lui Piero, operele sale sînt comparativ puţine şi, în majoritatea cazurilor, greu accesibile. Cu excepţia „Naşterii" şi „Botezului" aflate la Galeria Naţională, toate operele cu adevărat
109
importante ale lui Piero sînt de găsit la Arezzo, San Sepolcro şi Urbino.
Portretele ducelui şi ducesei de Urbino cu triumfurile respective, de la Galeriile Uffizi, sînt fermecătoare şi extrem de amuzante ; dar nu-l reprezintă pe Piero în ce are el mai bun. Nici altarul din Peru-gia şi Madona cu sfinţii şi donatorul din Milano nu sînt de prima calitate.
Sfîntul Ieronim din Veneţia e destul de bun ; ca şi fresca deteriorată a familiei Malatesta, de la Rimini.
Luvrul nu posedă nimic din opera lui, iar Germania se poate lăuda doar cu un studiu de arhitectură, inferior celui de la Urbino. De aceea, oricine doreşte să-l cunoască pe Piero trebuie să viziteze Arezzo. San Sepolcro şi Urbino. Arezzo e un oraş plicticos şi atît de nerecunoscător faţă de iluştrii săi fii, încît nici măcar nu cuprinde între zidurile lui un monument închinat divinului Aretino1. Deplîng oraşul Arezzo ; totuşi la Arezzo trebuie să plecaţi pentru a admira cele mai importante dintre operele lui Piero. Şi de la Arezzo, luaţi drumul spre San Sepolcro, al <A cărui han e la limita suportabilului, şi care e legat j] prin mijloace de comunicaţie atît de proaste încîţ, ]| dacă nu veniţi cu propria dumneavoastră maşină, sînteţi nevoit să petreceţi noaptea acolo. Şi de la San Sepolcro luaţi autobuzul şi hurducaţi-vă timp de şapte ore, peste Apenini, pînă la Urbino. Aici, ce-i drept, vă veţi desfăta nu numai cu două
admirabile tablouri de Piero („Flagelarea" şi o scenă f arhitecturală), dar şi cu cel mai fermecător palat din Italia, şi cu un hotel aproape bun.
Urbino se impune chiar şi celui mai blazat sau şovăielnic dintre turişti ; nu există cale de scăpare ; trebuie vizitat. In ce priveşte însă Arezzo şi San Sepolcro, nu există asemenea obligaţii morale. Drepţi
care, foarte puţini turişti îşi dau osleneaîa să le viziteze.
Dacă operele principale ale lui Piero ar putea fi admirate la Florenţa, iar ale lui Botticelli la San Sepolcro, n-am nici o îndoială că aprecierea publică în privinţa acestor doi maeştri ar fi răsturnată. Fetele bătrîne englezoaice cu gusturi artistice s-ar extazia în faţa istoriei
„Adevăratei Cruci", şi nu în faţa „Primăverii". Extazurile depind în mare măsură de steluţele din Baedeker, şi steluţele sînt distribuite cu mai mare largheţe operelor de artă aflate în locuri accesibile. Dacă celebra capelă Arena s-ar afla în munţii Calabriei şi nu la Padova, sînt convins că am fi auzit mult mai puţin despre Giotto.
Destul ! Umbra lui Conxolus se înalţă atrăgîn-du-mi atenţia că risc să cad în greşeala celor ce măsoară valoarea cu etalonul rarităţii şi ciudăţeniei.
(Din volumul Pe drum)
1 Pietro Aretino (1492—1556), scriitor satiric italian din epoca Renaşterii.
110
SNOBISME ALESE
FIECARE OM ÎŞI ARE SNOBISMUL LUI. BA chiar, am fi tentaţi să adăugăm : nu există
lucru pe lume care să nu poată genera snobism. Dar asta ar fi, de bună seamă, o exagerare, pentru că există, de pildă, unele boli mutilante sau mortale care, probabil, n-au generat niciodată snobisme. Nu-mi pot imagina că există snobi ai leprei. Alte boli mai pitoreşti însă, chiar cînd sînt primejdioase, sau alte boli mai puţin periculoase, şi mai cu seamă dacă sînt boli ale bogătaşilor, pot constitui şi constituie foarte frecvent surse de snobism şi de importanţă de sine. Am întîlnit mai mulţi adolescenţi măcinaţi de snobismul tuberculozei, gîndind că ar fi foarte romantic să se stingă în floarea vieţii, asemenea lui Keats sau Măriei Baskirtsef. Dar, din păcate, fazele finale ale ofticii sînt mult mai puţin romantice decît îşi imaginează aceşti ingenui snobi ai tuberculilor. Pentru orice om care a fost vreodată martor la astfel de chinuri, idilizarea complăcută la care se pretează adolescenţii nu poate fi decît exasperantă, iar ei apar profund patetici.
în cazul snobilor unor maladii mai comune, devenite distinse pentru că sînt boli ale celor bogaţi, exasperarea pe care o resimţi nu mai poate fi temperată de nici o compătimire. Pentru că, oamenii care dispun de suficient timp liber, de suficientă avere, ca să nu mai vorbim de suficientă sănătate pentru a călători din staţiune balneară în staţiune balneară, şi de a alerga de la un doctor la modă la altul, căutînd remedii pentru boli îndoielnice (care, în măsura în care nu sînt fictive îşi au probabil
112
sursa în supraalimentaţie), nu se pot aştepta la risipă de solicitudine şi milă din partea noastră.
Snobismul bolii este unul dintr-o multitudine de snobisme din care cînd unul cînd altul se bucură de prioritate în stima publică. Căci există un flux şi un reflux al snobismelor ; imperiul lor se ridică, apune şi se prăbuşeşte după cele mai clasice canoane ale istoriei. Snobisme care erau la preţ acum o sută de ani au căzut azi cu totul în desuetudine. De pildă, snobismul familiei cunoaşte pretutindeni un declin. Snobismul culturii, deşi încă puternic, are acum de *, luptat cu un subintelectualism organizat şi activ, cu un snobism al ignoranţei şi al prostiei, unic, din cîte ştiu eu, în decursul istoriei.
La fel de caracteristic pentru epoca noastră este acel respingător snobism al băuturii, generat de Prohibiţia din America. Influenţa malefică a acestui snobism se răspîndeşte cu iuţeala fulgerului în întreaga lume. Pînă şi în Franţa, unde existenţa atîtor sorturi de vinuri delicioase a impus pînă acum o judicioasă atitudine de connaîsseur, considerîn-du-se că băutul de dragul băutului e un oribil sole-cism, pînă şi în Franţa snobismul american al băuturii, cu odioasa lui recuzită — gustul pentru băuturile tari în general şi pentru cocktailuri în particular — îşi face drum iute printre bogătaşi. Snobismul băuturii a făcut acum permisibil din punct de vedere social, ba în unele cercuri chiar foarte acceptabil, ca bărbaţi distinşi şi chiar (în aceasta constă