ineditul) doamne distinse de toate vîrstele, de la cinspre-zece la şaptezeci de ani, să se îmbete, dacă nu în public, măcar în aşa-zisa intimitate a unei petreceri.
Snobismul modernităţii, deşi nu e un produs exclusiv al secolului nostru, se bucură de o importanţă fără precedent. Explicaţia acestui fapt e simplă şi are un caracter strict economic.
Mulţumită mijloacelor industriale moderne, producţia depăşeşte consumul. Risipa organizată
în rîndul consumatorilor
113
este deci prima condiţie a prosperităţii industriale. Cu cit consumatorul aruncă mai repede obiectul pe care l-a cumpărat şi îşi procură unul nou, cu atît mai mare e avantajul producătorului. Pe de altă parte, fireşte, producătorul are datoria să producă cele ma perisabile articole. „Omul care construieşte un zgî| rie-nori menit să reziste mai mult de patruzeci d| ani e un trădător pentru breasla constructorilor1! Cuvintele acestea aparţin unui mare antreprenc american. Substituiţi cuvintului „zgîrie-nori" sufc stantive ca : automobil, încălţăminte, haine, etc. duratei de patruzeci de ani cea de un an, trei lur sau şase luni, şi veţi obţine evanghelia oricărui con-j) ducător al industriei moderne.
Snobul modernităţii este, în mod evident, buni prieten al industriaşului. Căci, în mod firesc, snobi| modernităţii tind să se descotorosească mai repede decît alţii de orice bunuri mai vechi, cumpărînd îi schimb altele noi. Aşadar, interesul produicătoruh. este să încurajeze acest soi de snobism. Ceea ce fac efectiv — pe scară uriaşă şi cheltuind anual mili-i oane — pe calea publicităţii. Ziarele contribuie şl ele din plin pentru a-i ajuta pe cei care le ajută ; şi| la fluxul reclamelor se adaugă un flux mai puţir direct al propagandei în favoarea snobismului mc dernităţii. Publicul este învăţat că, a te ţine în p£ cu moda, constituie una dintre datoriile primordiale ale omului. Docil, publicul înghite această sugestie mereu repetată. Şi astfel, am devenit cu toţii snobij ai modernităţii.
Mulţi dintre noi sîntem şi snobi ai artei. Existai două varietăţi de snobi ai artei : platonici şi neplatonici. Snobii platonici se arată doar „interesaţi" de artă. Cei neplatonici merg mai departe şi cumpără; artă. Snobismul artistic platonic e o ramură a snobismului cultural. Cel neplatonic e un hibrid sau o corcitură ; pentru că este în acelaşi timp o subspeciei a snobismului cultural şi a snobismului colecţiona-114
rului. O colecţie de opere de artă este, pe de o parte,, o colecţie de simboluri ale culturii, iar simbolurile culturii se mai bucură încă de prestigiu social. Dar este, în acelaşi timp, şi o colecţie de simboluri ale avuţiei. Căci o colecţie de artă însumează o valoare mult mai mare decît un întreg parc de automobile. Pentru artiştii în viaţă, snobismul artei este deo-Sebit de valoros. E drept, cei mai mulţi snobi artistici colecţionează numai opere ale artiştilor morţi ; vechiul maestru reprezintă şi o investiţie mai sigură şi un simbol cultural mai sacru decît artistul în viaţă. Dar unii dintre snobii artei sînt în acelaşi timp şi snobi ai modernităţii. Şi există destui dintre aceştia pentru ca — alături de puţinii excentrici care apreciază opera de artă pentru ea însăşi — să poată furniza mijloace de subzistenţă artiştilor în viaţă.
Valoarea snobismului, în general, adică punctul său „umanistic" constă în capacitatea de a stimula activitatea. O societate mîncată de snobisme e ca un cîine mîncat de purici : nu riscă
să cadă în letargie. Pentru că fiecare snobism solicită din partea credincioşilor săi eforturi neîncetate, şi o suită întreagă de sacrificii. Snobul social e în perpetuă vînătoare de celebrităţi; snobul modernităţii nu osteneşte să se ţină în pas cu moda. Snobii bolilor sau cei ai culturii sînt preocupaţi zi şi noapte să descopere respectiv medici elveţieni sau „Ce-i mai bun din tot ce-a fost gîndit sau spus în lume."
Dacă socotim activitatea ca un bine prin ea însăşi, atunci trebuie să considerăm snobismele drept bine-venite ; căci ele constituie sursă de activitate. Dacă, dimpotrivă, privim, alături de budişti, activitatea ca inutilă în această lume iluzorie, atunci va trebui să condamnăm snobismele.
Presupun că majoritatea dintre noi ne situăm pe undeva pe la mijloc între aceste două
extreme. Considerăm unele dintre activităţi bune, altele neutre, altele de-a dreptul dăunătoare.
Deci, vom aproba
115
doar acele snobisme care stimulează activităţi pe care le socotim bune ; pe celelalte, le vom- tolera cu îngăduinţă, sau le vom detesta. De pildă, cei mai mulţi dintre intelectualii de profesie vor aproba snobismul culturii (deşi, individual, detestă intens pe snobii culturali) pentru că-i constrînge pe filistini să plătească un oarecare tribut vieţii spirituale, contribuind astfel ca lumea să nu fie un loc chiar atît de primejdios pentru gîndire, cum ar fi fost altminteri. Pe de altă parte, un producător de automobile va preţui snobismul posesiunii mult mai mult decît pe cel cultural; el va face tot ce-i stă în putinţă ca să-ii convingă pe oameni că cei care posedă mai puţinei bunuri, îndeosebi pe patru roţi, sînt inferiori celor! ce deţin mai multe. Şi aşa mai departe. Fiecare bise-| ricuţă îşi are în vîrf propriul ei Papă.
(Din volumul Muzică în noapteţ
ACELE ASPECTE INTIME
ACUM CÎTVA TIMP, BÂTRlNA ANGLIE A FOST vizitată de un sol al unuia dintre cele mai fabulos de prospere ziare americane. N-am să divulg numele jurnalului. Ajunge să spun că tirajul său se cifrează la milioane şi că paginile sale de reclame se numără, sau se numărau înainte de criza economică, cu sutele. Cititorul înarmat cu răbdare poate să descopere însă, rătăcite printre reclame, şi cîte o schiţă sănătoasă şi înviorătoare, precum şi cîteva articole.
Tocmai în căutarea acestor din urmă mărfuri ■— adică articole — venise solul ziarului în Anglia. Şi, făcînd un turneu complet, a vizitat, cred, pe toţi scriitorii şi scriitoarele de pe insula noastră. Am avut şi eu onoarea de a figura printre cei vizitaţi.
Jurnalul la care lucrează este unul dintre acelea cu care eu vin foarte rar în contact şi chiar atunci cînd îmi cade în raza vizuală, nu-l citesc. (La urma urmei, viaţa este atît de scurtă, timpul zboară atît de implacabil şi pe lume sînt atîtea lucruri interesante de făcut, de văzut şi de învăţat, încît putem fi scutiţi, cred, de lectura ziarelor cu tiraje de peste un milon de exemplare.) Aşadar, nu ştiu cu ce succese s-au soldat eforturile solului de a procura articole din Anglia. Tot ce pot afirma cu siguranţă este că de la mine nu a primit încă nici un articol. Mi-aş dori să fi primit unul ; căci atunci aş fi primit şi eu în schimb de la el un cec dolofan. Şi banii mi-ar fi prins bine. Necazul e că pur şi simplu nu am putut scrie articolul solicitat.
Adevărul este că, pe parcursul unei intense cariere jurnalistice, am scris articole asupra celor mai 117
^felurite subiecte, de la muzică la decoraţiuni interioare, de la politică la pictură, de la teatru la horti-i cultură sau metafizică. Dacă la început nu aveam prea mare încredere în forţele mele, cu timpul am învăţat să fiu mai încrezător. Am ajuns la convingerea că, atunci cînd mi s-ar cere, aş putea scrie despre orice. Dar convingerea s-a dovedit greşită. Pentru că am constatat că mi-e imposibil să scriu articolul pe care mi l-a cerut solul marelui ziar american. Şi nu pentru că subiectul pe care urma să-l dezbat mi-ar fi fost necunoscut. Ignoranţa nu înseamnă o stavilă pentru ziaristul încercat, care ştie din experienţă că o oră de documentare într-o bibliotecă bine utilată e suficient ca să-l facă mai erudit în materia în cauză decît sînt nouăzeci şi nouă la sută dintre cititorii lui. Dacă ar fi fost doar o chestiune de ignoranţă, aş fi scris pînă