acum o duzină de articole şi aş fi încasat, sper, o duzină de cecuri. Nu, nu lacunele de cunoaştere m-au împiedicat să ■scriu. Subiectul articolului cerut nu-mi era străin. Dimpotrivă, ştiu o sumedenie de lucruri despre el — poate chiar prea multe. Solul marelui ziar american mi-a cerut să scriu despre mine însumi.
Mărturisesc că există o serie întreagă de aspect care mă privesc şi în legătură cu care n-aş ezit nici un moment să scriu. De pildă, n-aş obiecta nici decum să explic în scris de ce nu sînt adventist, d ce nu-mi place să joc bridge, de ce îl prefer p Chaucer, ca poet, lui Keats. Dar emisarul marei ziar american nu mi-a cerut să scriu asupra nici unuia dintre aceste aspecte ale persoanei mele ţinea să lămuresc celor peste un milion de citito ai săi una din următoarele două probleme : sau ,,D' CE FEMEILE NU CONSTITUIE UN MISTER PENTRU MINE"
sau „DE CE CĂSĂTORIA M-A CON VERTIT DE LA CREDINŢA MEA IN AMOR "
LIBER". (Citez formulările exacte).
118
I Protestele mele că n-am crezut niciodată în amorul liber şi că femeile sînt profund misterioase pentru mine — oricum, la fel de misterioase ca şi bărbaţii, cîinii, copacii, pietrele şi toate celelalte obiecte însufleţite sau neînsufleţite care populează această extraordinară lume — n-au găsit nici un ecou. In van i-am propus alternative de titluri ; propunerile mele au fost respinse pe loc şi categoric. Se pare că pentru milionul de cititori eu nu prezint alt interes decît în măsura în care am fost iniţiat în misterele Afro-ditei, sau în care m-am convertit de la veneraţia lui Eros ilicit la cea a lui Himeneu.
Cu gîndul la cecul dolofan, i-am făgăduit solului marelui ziar american că o să fac tot ce pot ca să satisfac milionul de cititori. Dar asta s-a întîmplat cu mult în urmă şi eu n-am făcut nimic ; şi mă tem că nici n-o să fac. Cecul dolofan n-o să nimerească niciodată drumul spre contul meu bancar.
Ce m-a mirat însă şi continuă să mă mire (deşi înţeleptul nu se miră de nimic), este faptul că
cecuri dolofane similare au nimerit drumul spre contul bancar al altor scriitori şi scriitoare.
Căci pentru mine unul a le cîştiga este o imposibilitate. Chiar şi solul marelui ziar american a recunoscut că este foarte greu. „Atunci cînd scrii confesiuni despre propria-ţi persoană — a postulat el sentenţios — e dificil să găseşti echilibrul fericit între reticenţă şi prost gust".
Şi mi-a citat, ca exemplu de reticenţă, cazul unei doamne care a fost căsătorită succesiv cu un luptător, un poet, un- duce italian şi un asasin, şi ale cărei confesiuni au fost totuşi golite de orice „interes" uman.
N-am răspuns nimic, dar am reflectat că şi confesiunile mele, dacă le-aş scrie vreodată, ar fi la fel de golite de uman, de tot ce-i prea uman şi cerut de milionul de cititori. N-am nimic împotrivă să cad în prost gust cînd scriu despre alţii, mai cu seamă
119
despre personaje fictive. Dar cînd e vorba de mine, nu pot suporta decît reticenţa.
Se pare însă că nu toată lumea împărtăşeşte dragostea mea pentru reticenţă. Am înţeles de la solul marelui ziar american că nu i-a fost prea greu să găsească scriitori şi scriitoare gata să povestească
omenirii întregi de ce căsătoriile lor au fost fericite sau nu ; dacă practică sau nu controlul naşterilor ; dacă, şi pe ce temei de experienţă, cred în poligamie sau poliandrie, şi aşa mai departe.
Cum eu unul n-am citit niciodată acest anume mare ziar american, n-aş putea spune ce altceva mai dezvăluie megafonul confesionalului său. Dar de la solul său am dedus că nu există nimic care să nu fi fost dezvăluit. Aceste confesiuni, m-a asigurat el, se bucură de mare popularitate. De cînd a început publicarea lor, tirajul ziarului a crescut cu şase sute de mii. Se pare că cititorii le găsesc extrem de utile. Solul mi~a dat a înţelege că, scriind pe larg şi detaliat de ce femeile nu sînt un mister pentru mine, aş înfăptui un mare Serviciu Social, aş deveni un Binefăcător al Omenirii. Relatarea experienţelor mele, a adăugat el, ar ajuta milionul de cititori să-şi soluţioneze problemele sufleteşti proprii ; exemplul meu le-ar lumina cărările întunecoase şi întortocheate ale Vieţii.
x Cel mai greu lucru din lume este să înţelegi şi, în"ţelegînd, să îngădui şi să ierţi gusturile altor oa- i meni şi viciile altor oameni. Unii, de pildă, adoră whisky-ul, dar ar dori să-i vadă zvîrliţi în temniţă pe toţi cei ce încalcă porunca a şaptea, şi osîndiţi la moarte pe toţi ce rostesc în scris adevărul cu privire la asemenea încălcări. Alţii, dimpotrivă, care rivnesc la femeia aproapelui şi la adevărul gol goluţ, privesc cu dezgust fizic şi cu oroare morală pe cei] ce beau vîrtos.
Cititorii magazinelor literare nu prea simpatizează I cu acei a căror lectură favorită este Critica Raţiunii]
Pure. Nici acei a căror pasiune este fizica astrală nu prea înţeleg cu uşurinţă pasiunea atîtora dintre semenii lor pentru meciurile de fotbal sau pentru pariurile la curse.
Tot astfel, din moment ce gustul meu mă îndeamnă spre reticenţă, îmi vine greu să-l înţeleg pe cel ce se confesează. In ochii mei acesta e un exhibiţionist, un monstru de lipsă de pudoare spirituală, în timp ce el, presupun, mă consideră pe mine un egoist odios, nesociabil, mizantrop.
Dar o discuţie despre gusturile personale nu duce nicăieri. „Mie-mi place asta" zice unul. „Mie-mi place astălaltă" zice altul. Şi fiecare dintre ei are dreptate, fiecare dînd grai unui adevăr incontestabil, un adevăr care se situează dincolo de logică, un adevăr imediat şi imperios.
Unora dintre scriitori le place să se destăinuie în public ; altora nu. Acestea sînt adevărurile cardinale, personale, ale chestiunii. Şi aci mai intervine şi moda, care modifică în oarecare măsură înclinaţiile personale. De pildă, astăzi recurg la confesional mult mai mulţi scriitori decît în trecut. Căci Confe-siunea e la modă, şi moda e un argument destul de puternic încît să-i determine pe scriitorii icu gusturi neutre să treacă de partea celor lipsiţi de reticenţă.
Actualul capriciu al dezvăluirii de sine nu-i decît cel mai nou simptom al puternicei tendinţe, manifestă în istoria recentă, spre o artă mai personală.
în antichitate, artele erau aproape în întregime anonime. Artistul lucra, dar fără să aştepte din partea creaţiei sale să-i aducă faimă personală sau ceea ce se numeşte „nemurire". Gîndiţi-vă la modestia şi rezerva pictorului egiptean de fresce, care şi-a petrecut viaţa creind neasemuite capodopere în mor-minte, unde nici un ochi de muritor nu putea să le vadă. Şi literatura primitivă a tuturor ţărilor este înfăşurată în acelaşi anonimat.
120
121
i. Grecii au fost cei dintîi care au ataşat numele autorilor la opere şi numai odată cu ei s-a instaurat deprinderea ca artiştii să lucreze de dragul gloriei imediate şi a faimei în posteritate. Abia la greci a început să apară interesul pentru personalitatea artistului. S-au păstrat şi cîteva anecdote ilustrative pentru caracterul şi deprinderile personale ale scriitorilor, pictorilor şi sculptorilor greci.