130
parte, a fost atît de preocupat de moralitatea sănătoasă, încît era oricînd gata să jertfească
adevărul de dragul satirei; aşa încît, în loc de caractere ne-a oferit umori, nu a creionat personaje ci calităţi morale personificate.
Ben a detestat romantismul; căci, indiferent de deprinderile sale fizice, şi oricît de nelimitată o fi fost capacitatea sa de a ingurgita vin alb de Canare, din punct de vedere intelectual a aparţinut tagmei
cumpătaţilor.
în toate epocile a existat o confruntare între îmbătaţi şi cumpătaţi, fiecare tagmă luînd în derîdere şi condamnînd defectele celeilalte. Tamerlanii şi Ta-mer-Hanii zilelor noastre îl acuză pe cumpătatul Ben că e „sec, plicticos, subţiratic, un scriitor slab". La rîndul său, el le reproşează că „n-au alte însuşiri care să-i impună naivilor gură-cască decît împăunarea de cabotin şi vociferările turbate".
In altă epocă au existat Hernani şi Rolla1 care au condamnat acel model de uscăciune, pe diabolic de cumpătatul Stendhal, cu stilul lui de băcan. La rîndul său, Stendhal remarcă :
„En paraissant, vers 1803, le Genie de Chateau-briand m'a sernble ridicule" 2
Şi azi ? Azi avem şi noi cumpătaţii şi îmbătaţii noştri, pe Hardy şi pe Belloc 3 ai noştri, pe Santa-yana4 şi pe Chesterton. Distincţia rămîne mereu
1 Personaje romantice care-şi reprezintă autorii, respectiv Victor Hugo şi Alfred de Musset.
2 Cînd a apărat în jurul anului 1803, Geniul {Geniul Creştinismului n.n.) lui Chateaubriand mi s-a părut ridicol
<fr.).
3 Joseph Hilaire Pierre Belloc (1870—1935), autor de romane, eseuri, note de călătorie, versuri, biografii, lucrări istorice şi de critică literară — opus, prin caracterul versatil al scrierilor sale, sobrului Thomas Hardy.
4 George Santayana (1863—1952), filozof american de origine spaniolă, reprezentant al realismului critic, opus fantastului şi paradoxalului Chesterton.
131
valabilă. Simpatiile noastre personale se pot îndrepta spre unii sau spre ceilalţi ; dar e cert că de dispensat nu ne putem dispensa de nici unii dintre ei.
Ben făcea parte dintre cumpătaţi, ba chiar a protestat din răsputeri împotriva conduitei extravagante a îmbătaţilor, stăruind în permanenţă, teoretic, că la adevăr nu se poate ajunge decît pe calea proceselor raţionale — o apoteoză a Omului Simplu, hotărît să nu înghită nici un fel de fantasmagorii. Realizările poetice ale lui Ben, aşa cum se înfăţişează ele, sînt creaţia omului care nu se bizuie pe vreo inspiraţie mistică, ci pe solidele calităţi de bun simţ, perseverenţă, judecată sănătoasă, pe care se presupune că le deţine orice cetăţean cuviincios dintr-o ţară cuviincioasă. Că el personal a mai deţinut, pe undeva prin criptele obscure şi tainiţele minţii lui, un plus de calităţi spirituale mai rare, ne stau mărturie adaosurile sale la Tragedia Spaniolă ■—■ dacă într-adevăr acestea îi aparţin, şi nu există nici un argument convingător care să ne facă sa ne îndoim — precum şi ultimul său fragment de capodoperă, Păstorul melancolic. Dar, aşa cum subliniază şi profesorul Gregory Smith, Jonson pare să-şi fi înăbuşit deliberat aceste calităţi ; la imperativul intransigentei sale teorii, le-a întemniţat în acele stranii unghere întunecoase, de unde n-au ieşit la lumină decît la începutul şi la sfîrşitul evoluţiei sale. Ben Jonson ar fi putut să fie un mare romantic, unul dintre sublimii îmbătaţi; dar a preferat să fie clasic şi cumpătat.
Operînd exclusiv cu intelectul logic şi respingînd ca pe un factor primejdios ajutorul elementelor ilogice, necontrolate, ale imaginaţiei, el a produs o operă care, în felul său, e excelentă. Elaborată cu grijă, viguroasă, încărcată de învăţăminte şi de ceea ce chaucerienii ar numi „fraze elevate".
132
li
Cu excepţia intensităţii emoţionale şi a conciziunii, piesele lui posedă toate calităţile dramei clasice franceze, în schimb, însă, nu posedă calitatea care-i caracterizează pe cei mai buni dintre elizabetani şi, de fapt, poezia engleză bună din orice epocă, şi anume, posibilitatea de a se mişca simultan în două
lumi. Jonson, ca şi tragedienii francezi din secolul al şaptesprezecelea, înaintează pe un drum neted, direct către un ţel logic. In timp ce drumul pe care ne poartă marii lui contemporani nu e drept; e povîrnit şi rîpos, astfel încît atunci cînd pornim pe el, ne pomenim la un moment dat suspendaţi în tangentă faţă de pămîntul solid, faţă de înţelesul logic, adică proiectaţi în nişte regiuni superioare unde nu acţionează legile intelectuale ale gravităţii.
Greşeala lui Jonson şi a clasiciştilor în general constă în presupunerea lor că nimic din ceea ce nu-i susceptibil de a fi supus unei analize logice nu merită a fi luat în consideraţie ; şi adevărul este că
marile triumfuri ale artei au loc într-o lume care nu e integral cea a intelectului, ci se găseşte plasată
undeva între intelect şi inefabil, dar care, pentru cei ce-au pătruns în ea, e de o realitate supremă.
în teama şi dezgustul său faţă de nonsens, Jonson a alungat din preajma sa nu numai pe Tamer-Hanii şi pompoşii trecutului, dar şi cea mai mare parte a frumuseţii pe care a creat-o trecutul. Jonson a aban-donat, odată cu emoţiile romantice ale predecesorilor şi contemporanilor săi, şi o bună parte din forma caracteristic elizâbetană a poeziei lor. Extraordinara melodicitate care e o trăsătură distinctivă a liricii elizabetane nu poate fi găsită în nici una dintre scrierile lui Jonspn. Poemele pentru care-l celebrăm : Cynthia, Bea numai pentru mine, Nu creşte asemenea unui copac, sînt bine compuse din punct de vedere clasic (deşi autorii de cîntece cavalereşti
133
aveau să le compună mult mai bine, în acelaşi stil); dar nu pentru calităţile lor muzicale îl apreciem. E
lesne de înţeles dispreţul critic al lui Ben pentru artificiile pur formale menite să producă bogăţia muzicală cu care se desfătau elizabetanii :
Ochi plini de mistere ce m-aţi vrăjit
miraculos S-o văd mai minunată ca în reala
fire,
Un dar al fantasiei, un tot armonios, Modul de fericire.
Artificiul este pueril în formalismul său, iar cuvintele aproape lipsite de semnificaţie. Dar ce importanţă are din moment ce strofa e plină de sonoritate ?
Elizabetanii inventau felurite artificii de acest gen ; poeţii minori le-au exploatat pînă la ridicol; poeţii majori le-au folosit cu ceva mai multă discreţie, cîntînd subtile variaţii pe aceeaşi temă (ca în Sonetele lui Shakespeare). Cînd scriitorii aveau ceva de spus, ideile lor, turnate în aceste tipare copios elaborate, se mulau după canoanele înaltei elocinţe poetice. Un poet minor însă, ca Lordul Brooke, din opera căruia am citat specimenul de formalism de mai sus, producea în momentele sale de inspiraţie versuri grandilocvente ca acestea :
Spiritul Omului este reala dimensiune a acestui univers Iar cunoaşterea-i măsura acestui spirit; Sau ca acestea, privitoare la cea mai de jos treaptă a infernului : Un loc ce nu e nicăieri plasat,
Decît adîncul mai afund, şi mai departe
Decît e cerul de pămînt; beznă şi chin nelimitat;
Pluton e rege, iar regat: durerile deşarte.
134
Elizabetanii făceau uz de grandilocvenţă pînă şi-n poezia comică. Autorul anonim al unor asemenea versuri :
Hi-ha, hi-ha ! Ce mai minune pică 1
Să-l mai vedem pe-acel ce poate să numească
Gorila Tulliei o maimuţică
Şi gîsca Ledei lebădă cerească.
cunoştea secretul acelei sonorităţi bogate şi facile pe care o puteau produce cei ce scriau în grandiloc-venta tradiţie elizabetană.