Jonson, ca şi Donne, a reacţionat împotriva facilităţii şi înfloriturilor acestei tehnici, numai că reacţia lui a fost diferită. Protestul lui Donne a luat forma unei infatuate subtilităţi de gîndire, combinată cu o asprime a metricii. Înclinaţiile clasiciste ale lui Jonson, însă, îl împingeau spre claritate, soliditate de conţinut, economie de formă. Ca poet, el se plasează la jumătate de drum între elizabetani şi autorii de cîntece cavalereşti ; Jonson s-a rupt de vechea tradiţie, dar nu s-a statornicit pe deplin în cea nouă. în cele mai bune cazuri, realizează o desăvîrşire minoră de semnificaţie şi claritate. în cele mai rele, cade în uscăciune şi anost, trăsături despre care ştia bine că i se pot imputa.
Am văzut din acel pasaj privitor la adevăratul om de meşteşug că Jonson era pe deplin conştient de riscul pe care şi-l asuma. în Descoperiri, el reia în rînduri repetate aceeaşi temă : „Unii scriitori, ca să
evite stilul umflat, cad (într-un stil)... slab, pricăjit, sărac, famelic ; şi în timp ce se străduie să înlăture sîngele vătămat sau sucul rînced, pierd şi ce-i bun."
Bunul pe care l-a pierdut Jonson a fost unul însemnat.
Şi, în acelaşi fel, vedem şi astăzi cum teama de a părea sentimentali sau siropoşi îi face pe mulţi 135
dintre poeţii şi artiştii moderni să se ferească de $ trata marile emoţii omeneşti sau frumuseţea evidentă pe care ne-o oferă pămîntul nostru la tot pasul. Dar a ocoli un bun pentru că acesta, dacă e corupt, poate ajunge un rău, înseamnă neîndoielnic un semn de slăbiciune şi o nebunie.
Pierzînd paradisul frumuseţii romantice — pier-zîndu-l deliberat, absolut voit — Ben Jonson şi-a închinat întreaga-i imensă energie operei de portretizare şi reformare a urîţeniei faptului real. Dar, aşa cum am arătat, intenţiile sale realiste s-au interferat cu intenţiile sale satiric reformatoare şi, în loc de a recrea prin arta sa lumea reală a oamenilor, Jonson a inventat universul absolut cerebral şi deci absolut nereal al Umorilor. E o lume nouă şi ciudată, pe care-i amuzant să o priveşti de la distanţa sănătoasă ce separă scena de staluri; dar în nici un caz nu-i un loc în care să poţi dori să trăieşti — chiar cea mai plăcută perspectivă ar deveni de netolerat din pricina vecinilor tăi : proşti, ticăloşi, făţarnici, posaci. Şi peste toată această lume pluteşte atmosfera umorului lui Jonson. E un soi de umor curios, total deosebit de tot ce înţelegem azi sub această denumire, de la umorul revistei Punch pînă la O sărutare pentru Cenuşăreasa. E de ajuns să citeşti Volpone — sau, mai bine, să te duci să-l vezi pus în scenă
de „Societatea Phoenix pentru valorificarea pieselor vechi" — pentru a-ţi da seama că ideea lui Ben despre o glumă se deosebeşte substanţial de a noastră.
Umorul n-a mai fost acelaşi de cînd Rousseau a inventat umanitarismul. Sifilisul şi picioarele rupte erau mult mai comice în vremurile lui Smollett decît în ale noastre. în umorul scriitorilor mai vechi există o anumită notă de cruzime, o anumită lipsă de cruţare uneori şocantă, dar alteori, în formele sale mai puţin drastice, plăcut astringentă şi înviorătoare după
136
orgiile de patos şi de comedie sentimentală pe care sîntem siliţi să le îndurăm astăzi.
In Volpone nu veţi găsi nici o replică patetică ; toate personajele sînt profund antipatice şi hazul este încrîncenat la culme. Sarcasmul lui Ben nu este sarcasmul radios, cinic, al comediilor Restauraţiei, ci un element masiv, greoi, care ne aminteşte de acele renghiuri colosale, dureroase, pe care soarta le joacă uneori omenirii. Nu există nici o îndulcire, nici o purificare prin milă sau spaimă. Ca să poţi digera asemenea sarcasm, e nevoie să fii înarmat cu un foarte robust simţ al umorului.
Avem toate motivele să-i admirăm pe străbunii noştri pentru capacitatea lor de a se amuza la atari comedii, aşa cum era firesc să se amuze. Astăzi, ele s-ar bucura de prea puţină apreciere din partea unui public londonez.
în celelalte comedii, hazul nu este chiar atît de încrîncenat; dar şi în ele vom găsi o anume asprime şi brutalitate — datorate, în ultimă instanţă, de bună seamă, faptului că personajele nu sînt umane ci nişte marionete de lemn şi de metal care se ciocnesc şi se izbesc unele de altele, asemenea înfiorătoarelor păpuşi din spectacolele Punch and Judy1, fără să simtă însă durerea coliziunilor.
Comediile lui Shakespeare nu sînt necruţătoare, pentru că personajele sînt umane şi sensibile.
Iar sentimentalismul nostru modern este o corupere, o înmuiere a umanului autentic. Am mai avea nevoie de cîţiva Jonson şi Congreve, de cîteva piese ca Volpone său ca inimitabila Marriage ă la mode "
1 Dramă tradiţională pentru teatrele de păpuşi, introdusă în Anglia pe la sfîrşitul secolului al XVII-lea.
Personajul Punch este un monstru oribil care-şi ucide copilul, soţia, cîinele, precum şi pe călăul care voia să-l spînzure.
2 Tragicomedie, ultima piesă scrisă de John Dryden, în Î694.
137
a lui Dryden, în care cortina se ridică dezvăluind o doamnă ce cîntă acele versuri scandalos
.de cinice, care încep astfel :
De ce ar dăinui o căsnicie nebunească, Cu multă vreme-n urmă făurită, Silindu-ne într-o unire nefirească Acuma cînd plăcerea-i vestejită ?
Prea mult sarcasm necruţător e de netolerat (cît de repede retractăm, revoltaţi, în faţa literaturii Restauraţiei !), dar un strop, ici şi colo, e reconfortant, e un tonic pentru sensibilităţile prea relaxate. Un hohot de rîs neîndurător limpezeşte atmosfera mai bine decît orice altceva ; şi, din cînd în cînd, ne face bine să ne vedem idealurile luate în batjocură, şi concepţiile noastre despre nobleţe caricaturizate; nasului solemnităţii nu-i strică un bobîrnac, iar pompozităţii îi stă bine să apară jalnică şi ridicolă.
Aşa cum a arătat Marinetti1, funcţia socială a programelor de music-hall ar fi aceea de a provoca rîsul crud şi necruţător, de a face haz de toate gran-dorile şi nobleţile solemn acceptate. O doză bună de asemenea ridiculizare, luată de două ori pe an la ; echinoxuri, ne-ar curăţa mintea de multe reziduri, ; ne-ar ascuţi spiritul şi ne-ar limpezi ochii ca să j poată privi mai clar şi mai deschis asupra lumii din jur.
Reducţia fiinţei umane la o serie de Umori neplăcute, pe care o operează Ben, e sănătoasă şi medicinală. Fireşte, Umorile nu există ca atare în realitate ; sînt adevărate în măsura în care şi caricaturile sînt adevărate. Dar uneori ni se întîmplă să ne între-1 Filippo Tommaso Marinetti (1876—1944), scriitor ita-j Han, teoretician al futurismului.
138
băm dacă, în fond, o caricatură nu-i mai reală decît o fotografie ; alteori, însă, ni se pare o falsificare stupidă. Dar întotdeauna o caricatură este neliniştitoare ; şi celor mai mulţi dintre noi ne face bine să ne simţim uneori neliniştiţi.
(Din volumul Adnotări)
VERHAEREN
VERHAEREN A FOST UNUL DINTRE ACEI oameni care întreaga lor viaţă au simţit l'envie (ca să folosim fraza lui atît de admirabil expresivă) „l'envie de tailler en drapeaux l'etoffe de la vie" 1
La urma urmei, stofa vieţii poate fi folosită şi mai rău. A croi steaguri din ea e, în fond, mai frumos decît a croi, să spunem, giulgiuri mortuare, sau săculeţe de bani, sau lenjerie pariziană.
Un drapel e un obiect vitejesc, îmbucurător, nobil. Acestea sînt calităţi pentru care sîntem gata să iertăm drapelului superemfaza sa, lipsa de subtilitate, doza de infantilism.