Poate fi detectată în acestea energia şi vitalitatea ce caracterizează operele, sale de mai tîrziu, dar oarecum mai concentrată, prezervată şi esenţializată,. pentru că e introspectivă.
In ce priveşte poemele de mai tîrziu, simţi că o mare parte au fost scrise cu prea multă
uşurinţă.
Primele, însă, au fost zămislite cu chin şi durere.
(Din volumul Adnotări)
LITERATURA ŞI ŞTIINŢA
SNOW1 SAU LEAVIS2? SCIENTISMUL PLACID al Celor două culturi sau literaturismul moralist, violent, brutal, unilateral al Conferinţei de la Rich-mond ?
Dacă nu ar mai exista o altă posibilitate de alegere, cu siguranţă că lucrurile n-ar sta bine deloc. Dar, din fericire, mai există şi cale de mijloc, adică o posibilitate de abordare a subiectului mai realistă decît fiecare dintre cele propuse de cei doi combatanţi. Să ne aducem totodată aminte că cei doi adversari nu sînt singurii care şi-au declarat război. Doar că sînt cei mai cunoscuţi în momentul de faţă. Frontul de luptă a marcat un larg şir de apărători ai uneia sau ai celeilalte dintre cauze şi, de asemenea, un lung şir de mediatori cinstiţi, care au început să negocieze o pace rodnică între cele două forţe adverse, sau, cel puţin, o simbioză nu prea ostilă. Să ne gîndim la T. H. Huxley 3, cu pledoaria lui pentru o educaţie ştiinţifică, temperată
(aşa cum o
1 Charles Percy, Snow (n. 1905), scriitor şi fizician englez, autor a numeroase romane şi eseuri în care militează pentru separarea între ştiinţă şi artă, teză susţinută explicit în lucrarea Cele două culturi şi Revoluţia ştiinţifică.
2 Frank Raymond Leavis (n. 1895), critic şi profesor englez. Vederile sale asupra educaţiei şi culturii au fost exprimate în cunoscute eseuri ca Civilizaţia de masă şi cultura Minorităţii, Educaţia şi Universitatea, etc.
3 Thomas Henry Huxley (1825—1895), cunoscut savant naturalist englez, colaborator apropiat al lui Ch.
Darwin; este bunicul lui Aldous Huxley.
145
temperează acum Caltech, de pildă, sau M.I.-T.*) de o serioasă doză de istorie, sociologie, literatură engleză şi limbi străine.
Să ne gîndim la Matthew Arnold 2 care susţinea zdeea unui învăţămînt elementar umanistic şi mai cu seamă clasic, temperat doar de atîta ştiinţă cît să-i facă pe elevi să înţeleagă strania lume neelenică în care sînt nevoiţi să trăiască.
De bună seamă, Huxley ar fi căzut de acord cu Arnold în ideea că omul, ba chiar strămoşul cel mai îndepărtat al omului, „patrupedul păros, înzestrat cu o coadă şi cu urechi ascuţite, avînd, probabil, deprinderi de animal căţărător, purta adine înrădăcinat în natura lui un germene destinat să se transforme în necesitatea stringentă de cultură umanistă."
Totuşi, Huxley ar fi refuzat să accepte şi concluzia desprinsă din această idee, anume că
strămoşul nostru păros purta înrădăcinată în natura lui şi necesitatea pentru limba greacă ; în schimb, el ar fi susţinut că necesitatea spirituală primordială a omului se referă la cunoaşterea metodelor şi rezultatelor ştiinţei.
De la acea dispută celebră, care a avut loc în urmă cu optzeci de ani, între reprezentantul de frunte a ceea ce Huxley denumea „Leviţii culturii" şi reprezentantul de frunte a „ceea ce sărmanul umanist e uneori în stare să considere drept Nabucodonosorii săi", s-a cheltuit foarte multă cerneală pentru dezbaterea temelor ştiinţa contra culturii umaniste, şi ştiinţa şi cultura umanistă. Cele mai recente contri-1 Institutul de tehnologie din Massachusetts.
2 Matthew Arnold (1822—1888), cunoscut poet şi critic englez, profesor de poetică la Oxford. Şi-a exprimat ideile , despre învăţămînt şi cultură în eseuri ca: Cultura şţ' Anarhia, Şcolile şi Universităţile de pe continent, Educaţia populară în Franţa, etc.
butii la această temă au fost aduse de profesorul Lionel Trilling 1 şi de doctorul Robert Oppenheimer 2. >\
într-un extrem de judicios eseu publicat în Com-mentary din iunie 1962, profesorul Trilling recapitulează controversa Leavis-Snow şi vorbeşte cu subtilitate şi bun simţ despre relaţiile dintre ştiinţă, literatură, cultură şi spirit. Relatarea doctorului Oppenheimer „Ştiinţă şi cultură" a apărut în En~ counter, numărul din octombrie 1962. Este un eseu serios, dar nu deosebit de original; pentru că enunţă, într-un limbaj mai stufos, ceea ce, mai mult sau mai puţin, enunţa Eddington 3 prin anii treizeci — adică ceea ce ar spune orice fizician inteligent, căruia îi place arta, are o viaţă personală, şi se preocupă de propăşirea umanităţii.
Din nefericire, ca şi în cazul profesorului Trilling, aceste reflecţii asupra ştiinţei şi culturii sînt prea abstracte şi generale pentru a fi edificatoare.
în studiul ce urmează, voi încerca să dezbat şi eu această atît de discutată teză, în termeni mai concreţi decît cei folosiţi de Oppenheimer şi Trilling, de Leavis, Snow şi promotorii victorieni ai marii dispute.
Care este funcţia literaturii, care este psihologia ei, care e natura limbajului literar ? Şi în ce măsură diferă această funcţie, psihologie şi acest limbaj de funcţia, psihologia, şi limbajul ştiinţei ? Care a fost, în trecut, raportul dintre literatură şi ştiinţă ? Care este raportul actual ?
Care ar putea fi cel din viitor ? Care ar fi atitudinea adecvată — din punct de vedere 146
1 Lionel Trilling (n. 1905), critic şi scriitor american, autor al unor eseuri care îmbină critica literară cu vederile sale psihologice şi sociale.
2 Robert Oppenheimer (1904—1967), fizician american, unul dintre organizatorii cercetărilor atomice în S.U.A.
3 Arthur Stanley Eddington (1882—1944), astronom englez, autorul unor studii de cosmologie relativistă
şi de teorie a relativităţii.
147
artistic — a omului de litere din secolul XX faţă de ştiinţa secolului XX ?
■
Acestea sînt întrebările la care voi încerca să răspund.
Toate experienţele noastre sînt strict particulare ; doar că unele sînt mai puţin particulare decît altele. Sînt mai puţin particulare în sensul că, în condiţii similare, majoritatea oamenilor normali vor parcurge experienţe similare şi, odată parcurse, le vor interpreta, redîndu-le prin viu grai sau în scris, aproape în acelaşi fel.
Desigur, nu se poate afirma acelaşi lucru despre experienţele noastre cu caracter foarte personal. Dar, de pildă, experienţele vizuale, auditive şi olfactive ale unui grup de oameni care urmăresc incendiul unei case vor fi, probabil, foarte asemănătoare. Similare vor fi şi experienţele intelectuale ale acelor membri din grup care vor face efortul de a gîndi logic la cauzele acelui anume incendiu şi, în lumina cunoştinţelor comune, la cauzele combustiei în general. Cu alte cuvinte, impresiile senzoriale şi procesele gîndirii raţionale sînt experienţe nu într-atît de particulare încît să nu poată fi împărtăşite şi de alţii;;]
Dar să ne gîndim acum la experienţele emoţio-J nale ale celor ce privesc incendiul. Unii dintre cei.l ce alcătuiesc grupul pot reacţiona printr-o excitaţiei sexuală, alţii prin plăcere estetică, alţii simt groază,! iar alţii compătimire umană sau poate bucurie inu-f mană şi ticăloasă. Evident, experienţele de acest genj sînt radical diferite unele de altele. Din acest punctf de vedere sînt mai particulare decît experienţele' senzoriale sau cele intelectuale ale gîndirii logice/S