în acest context, ştiinţa poate fi definită drept uiţi instrument de investigare, organizare şi comunicare
148
a celor mai generale dintre experienţele umane. în chip mai puţin sistematic, şi literatura are de-a face cu asemenea experienţe generale. Totuşi, preocuparea ei cea mai de seamă se îndreaptă spre experienţele particulare ale omului şi spre interacţiunea dintre universul particular al individului senzitiv şi conştient de sine şi universul public al „realităţii obiective", al convenţiilor logice, sociale şi al informaţiei acumulate, accesibilă în mod curent.
Omul de ştiinţă observă şi redă experienţele generale parcurse de el şi de alţii; le conceptualizează în termenii unui limbaj anume, verbal sau matematic, comun membrilor din categoria sa culturală ; corelează aceste concepte într-un sistem logic coerent ; apoi caută
„definiţii operaţionale" ale conceptelor sale în lumea naturii şi încearcă să demonstreze, prin observaţie şi experienţă, că deducţiile sale logice corespund anumitor aspecte ale evenimentelor care au loc „acolo".
în felul său, şi omul de litere e un observator, un organizator şi un comunicator al experienţelor generale trăite de el şi de alţii, care se petrec în lumile naturii, culturii şi limbajului. Privite dintr-un anume unghi, asemenea experienţe constituie materia primă a multor ramuri ale ştiinţei. Şi totodată materia primă a numeroase, poezii, drame, romane şi eseuri. Dar în timp ce omul de ştiinţă face tot ce poate ca să ignore universul revelat de experienţele mai intime ale sale şi ale altora, omul de litere nu se rezumă niciodată la ceea ce este doar general. în ce-l priveşte, realitatea exterioară este raportată în mod constant la lumea interioară a experienţelor intime, logica general împărtăşită se modulează în sentiment pur 149
personal, individualitatea de nestăvilit răzbeşte prin crusta convenţiei culturale. în plus, manierarîn care omul de litere îşi tratează subiectul, se deosebeşte total de maniera în care este tratat acelaşi subiect de către omul de ştiinţă. Omul de ştiinţă examinează un număr de cazuri particulare, notează toate similitudinile şi uniformităţile şi, din acestea, abstrage o generalizare, în lumina căreia (după ce a fost confruntată cu faptele observate) toate cazurile analoge pot fi înţelese şi explicate. Preocuparea sa primordială nu se îndreaptă spre caracterul concret al unui fapt unic, ci spre generalizări abstracte, în termenii cărora toate faptele dintr-o categorie dată „capătă sens".
In schimb felul în care abordează omul de litere experienţa — chiar şi experienţa cu caracter general — este cu totul diferit. Experimentele repetabile şi abstragerea unor generalizări utilizabile pe baza experienţei nu-l interesează. Metoda lui constă în concentrarea asupra unui caz individual, şi pătrunderea atît de intensă a acestuia, încît pînă la urmă ajunge să privească
limpede prin el.
Orice element particular concret, cu caracter public sau personal, este o fereastră deschisă spre universal. Regele Lear, Hamlet, Macbeth — trei drame cumplite legate de trei făpturi omeneşti puternic individualizate, în împrejurări excepţionale. Dar consem-nînd aceste întîmplări unice şi absolut improbabile, care se petrec simultan în lumea experienţei publice şi a celei personale, Shakespeare a văzut prin ele şi, în mod miraculos, a făcut posibil ca şi noi să
vedem, revelîndu-ne adevărul la toate nivelurile, de la cel scenic la cel cosmic, de la cel politic la cel sentimental şi fiziologic, de la tot ce-i familiar uman pînă la divinul Denecunoscut.
Ştiinţele fizice au început să se dezvolte în momentul cînd cercetătorii şi-au mutat atenţia de la însuşirile calitative la cele cantitative, de la experienţa 150
lucrurilor percepute ca un tot, la structura lor interioară ; de la fenomenele înfăţişate conştiinţei de către simţuri, la componentele lor invizibile şi intangibile, a căror existenţă
poate fi dedusă doar pe calea gîndirii analitice. Ştiinţele fizice sînt „nomotetice", *. ele urmăresc să stabilească legi definitorii, şi aceste legi sînt mai utile şi mai edificatoare cînd se ocupă de relaţiile dintre elementele invizibile şi intangibile aflate dincolo de cele aparente.
Elementele invizibile şi intangibile nu pot fi descrise, întrucît nu sînt obiecte ale experienţei imediate ; ele sînt cunoscute doar pe calea concluziilor derivate din experienţele imediate la nivelul aparenţelor obişnuite.
Literatura însă nu este „nomotetică", ci „ideogra- * fică", ea nu se ocupă cu regularităţi şi legi definitorii, ci cu descrierea aparenţelor şi a calităţilor distinctive ale obiectelor percepute ca un tot, cu aprecieri, comparaţii şi discriminări, cu intuiţii şi esenţe şi, în sfîr-şit, cu acea
„Istigkeit" 1 a lucrurilor, acel Negîndit din gîndire, acea permanentă obiectualitate ce transcende timpul, într-o infinitate de perisabilităţi şi de prefaceri perpetue.
Lumea pe care o înfăţişează literatura este lumea în care fiinţele omeneşti se nasc, trăiesc şi, în cele din urmă, mor ; lumea în care cunosc triumful şi umilinţa, speranţa şi deznădejdea ; lumea suferinţelor şi a bucuriilor, a nebuniei şi a bunului simţ, a prostiei, vicleniei şi înţelepciunii, a raţiunii în luptă cu pasiunea, a instinctelor şi convenţiilor, a limbajului comun şi a senzaţiilor şi sentimentelor incomunica-bile ; a diferenţierilor înnăscute, a regulilor, rolurilor, ritualurilor solemne sau absurde impuse de cultura predominantă. Fiecare fiinţă
omenească e conştientă de această lume plină de diversităţi şi ştie (de cele mai multe ori în chip confuz) în ce raport se găseşte faţă de ea. Ba chiar, prin analogie cu poziţia sa îşi Esenţă existenţială (germ.).
151
poate da seama şi de raportul dintre alţi indivizi şi această lume, îşi poate da seama de ceea ce simt alţi indivizi şi de felul în care se vor comporta. ■
Ca individ particular, omul de ştiinţă locuieşte în . lumea multiformă în care trăieşte şi moare şi restul rasei umane. Dar ca fizician de profesie, să zicem, ca fiziolog sau chimist profesionist, el este locuitorul, unui univers radical diferit — şi anume nu al universului aparenţelor date, ci în cel al structurilor intime deduse, nu al lumii care experimentează
întîmplări unice şi diversităţi calitative, ci al acelei al regularităţilor cantitative. Cunoaşterea înseamnă putere şi, printr-un aparent paradox, tocmai prin cunoaşterea a ceea ce se petrece în această lume neexpo-rimentată a abstracţiunilor şi deducţiilor, au dobîndit oamenii de ştiinţă
şi tehnologii puterea lor enormă, şi mereu crescîndă, de a controla, orienta şi modifica acea lume a aparenţelor multiforme în care făpturile omeneşti au privilegiul şi blestemul de a trăi.
Fiecare ştiinţă are propriul ei cadru de referinţă. Datele fizicii sînt coordonate după un anumit sistem, datele ornitologiei (o ştiinţă care-i mai curînd ideo-grafică decît nomotetică) sînt coordonate după alt sistem, cu totul diferit. Ţelul suprem al ştiinţei luate în totalitatea ei este crearea unui sistem monistic în care — la nivelul simbolurilor şi în termenii compo- j nenţilor deduşi ai structurii interioare invizibile şi -intangibile — uriaşa multiplicitate a lumii să fie redusă la ceva asemănător cu unitatea, iar succesi- unea nesfîrşită a faptelor unice celor mai t
felurite ' să fie ordonată şi simplificată într-un sistem unitar raţional. Dacă acest ţel va fi atins vreodată, rămîne de văzut. între timp, avem de-a face cu ştiinţe variate, fiecare dintre ele avînd un sistem propriu de coordonare a conceptelor, şi propriile sale criterii de explicare.