156
Dar interesul primordial al literatului nu se axează pe celule, gene sau componenţi chimici, nici pe orbicularitatea bulbilor sau numărul staminelor, nici măcar pe prepararea produselor farmaceutice sau pe fierturile de ierburi emetice. Interesul scriitorului se îndreaptă spre trăirile sale personale sau ale altor oameni în faţa florilor şi spre multiplele înţelesuri pe care le găseşte în flori. El e om, şi oamenii îşi cîştigă pîinea cu sudoarea frunţii ; aşadar se gîn-deşte la „crinii binecuvîntaţi care nu se ostenesc şi nici nu se frămîntă". Omul e adesea copleşit de prea A. multă gîndire, sau plictisit de prea puţină ; dar, slavă Domnului, îşi aduce aminte de fulgerarea galbenă a narcisei asupra acelui ochi al minţii care e fericirea solitudinii.
„Poetul nu poate fi decît vesel" 1 ; dar, vai, florile acelea minunate care „răsar mai curînd decît cutează
* zborul rîndunicii, şi taie răsuflarea lui Martie de atîta frumuseţe" 2 — vai, florile acelea cît de eva-nescente sînt ! Poetul plînge văzîndu-le pierind atît de necruţător ; plînge gîndind la zborul timpului, la învecinarea morţii, la pieirea celor dragi. Et rose elle a vescu ce que vivent Ies roses. Uespace d'un matin. 3
Şi apoi mai e şi idealistul descumpănit care deplînge ,,la metempsychose des lys en roses4.u Sau senzualistul dezmăţat care se desfată revăzînd „Ia rnousse oii le bouton de rose briUe." 5 Ori contem-plativul pios, ba mîngîiat ba nemîngîiat, a cărui inimă închircită, într-o clipă de uscăciune, „se 1 Citat din poemul / wandered Lonely as a Cloud (Am rătăcit singuratic precum un nor) de Wordsworth.
2 Citat din Poveste de iarnă de Shakespeare (V 3 118).
3 „Şi roză, a trăit cît trăiesc rozele. Răstimpul unei dimineţi." (Francois de Malherbe — Consolation ă Mon-sieur du Perier).
4 Metempsihoză crinilor în roze.
5 Spuma în care străluceşte bobocul de roză.
157
îngroapă în pămînt, aşa cum pier florile", cînd îşi pierd petalele, „pentru a ţine tovărăşie •
rădăci-nii-mumă" — sau, dacă preferaţi celălalt gen de limbaj purificat, pentru a ţine tovărăşie bulbului orbi-cular. Şi uneori crinii putrezesc atît de fetid, încît simbolul descompus al virginităţii împrăştie „miasme mai otrăvitoare decît buruienile".1
Alteori roza e cea bolnavă, căci viermele invizibil „a descoperit culcuşul fericirii tale-mpurpurate, şi cu iubirea-i tainică viaţa ţi-o abate" 2. Dar alteori, în chip miraculos, cînd porţile percepţiei au fost curăţite, ne pomenim descoperind un Paradis într-o Floare Sălbatică
şi adăpostind Infinitul în căuşul palmei.
Uneori, istovită de timp, floarea soarelui, uriaşă, izbucneşte din întunecata grădină
tennysoniană, unde se încovoaie greu asupra propriului său mormînt, şi reînvie la o viaţă
apocaliptică, în aurita Eternitate „unde calea drumeţului se opreşte".
„Foarte frumos !" comentează botanistul, conti-nuînd să ne informeze că genul Helianthus cuprinde vreo cincizeci de specii, că-şi are originea în America de Nord, deşi cîteva specii au fost găsite şi în Peru şi Chile. „In unele părţi din Anglia, adaugă el, sute de asemenea specii sînt cultivate, în ferme, pentru seminţele lor."
Nu e necesar să ilustrăm în continuare felul în care oamenii de ştiinţă purifică cuvintele tribului lor. Fireşte, jargonul variază mult, de la ştiinţă la ştiinţă. Dar principiile care stau la baza jargonizării
1 Shakespeare — Sonetul XCIV.
2 Citat din poemul The Sick Rose (Trandafirul bolnav) de William Blake (1757—1823).
158
şi raţiunile care o dictează sînt întotdeauna aceleaşi. După cum aceleaşi sînt şi raţiunile simplificării sistematice precum şi principiile care decretează că, într-o expunere ştiinţifică, fiecare frază va comunica doar cîte un singur lucru şi numai unul de fiecare dată.
în operele literare, după cum am văzut, vorbirea curentă este supusă unei purificări total diferite. Ocolind jargonul tehnic, scriitorul ia cuvintele tribului şi, printr-un proces de selecţie şi rearanjare, le transformă într-un alt limbaj mai pur — un limbaj în care e posibil să
comunici experienţele personale incomunicabile, să dai grai inefabilului, să exprimi, direct sau prin implicaţii, feluritele însuşiri şi sensuri ale existenţei desfăşurate în multiplele universuri — cosmic şi cultural, interior şi exterior, dat şi simbolic — în care făpturile omeneşti, prin amfibiozitatea lor multiplă, sînt predestinate să trăiască, să se mişte şi să-şi ducă uimitoarea existenţă.
Numeroase, subtile, uneori stranii şi extraordinare sînt căile prin care limbajul tribului a fost purificat astfel încît să poată reda viaţa umană în plenitudinea ei colectivă precum şi în intimitatea ei cea mai personală, în culmile ei estetice, intelectuale şi spirituale, precum şi în profunzimile cele mai obscure ale instinctelor şi fiziologiei.
Să ne gîndim la cîteva exemple concrete ale acestei purificări lingvistice.
Voi începe la ceea ce se poate numi nivelul ma-croscopic. Să luăm un scriitor care doreşte să
exprime sensurile multiple ale existenţei umane în deplinătatea ei. In ce fel trebuie el să
construiască o naraţiune, să spunem, sau o dramă, astfel încît să poată comunica multiplitatea sensurilor vieţii ?
159
Unul din răspunsurile la această întrebare îl constituie Troilus şi Cressida a lui Shakespeare. în afara faptului că e o piesă tragică, această dramă extraordinară constituie un vast repertoriu al sensurilor existenţei. Ni se înfăţişează sensul pe care-l are viaţa pentru patetic de inocentul şi romanticul Troilus ; sensul ei pentru Hector, eroicul idealist ; pentru inteligenţa coaptă, solid practică a lui Ulise ; pentru Elena şi Cressida în desfătatele lor universuri de frumuseţe şi sexualitate ; pentru cei doi greoi mezomorfi, idiotul Ajax şi ceva mai luminatul dar nu mai puţin odiosul Achile ; şi, în sfîrşit, sensul vieţii pentru Tersit, omul care nu poate decît să urască, demitizantul universal, acel memento mori ambulant, pentru care trupul nu e decît excrement, sifilis şi putrefacţie.
Război şi pace oferă un alt răspuns la întrebarea noastră. Interiorizat şi exteriorizat, personal şi colectiv, datul concret şi elevata abstracţie — toate sensurile existenţei ies la iveală pe măsură ce numeroasele personaje îşi trăiesc vieţile şi îşi mor morţile, şi pe măsură ce însuşi Tolstoi comentează
filozofic marile frămîntări istorice în care sînt angrenate personajele sale.
Posibilitatea mutaţiei de la sensurile obiective ale vieţii la cele subiective este integrată în însăşi structura aproape fiecărui roman bun. Acţiunile unui personaj sînt descrise cînd dinafară, cînd dinăuntru, cînd din perspectiva altora, cînd din cea a protagonistului însuşi.
Să ne gîndim la incomunicabilitatea experienţelor personale. Într-o naraţiune literară, acestea sînt redate prin juxtapunerea a două introspecţii paralele, sau printr-o introspecţie şi o simultană viziune obiectivă, nelegată de cealaltă şi nesemnificativă.
Să ne gîndim, de pildă, la Emma Bovary după scena de dragoste din pădure. „Pretutindeni se înstăpînise tăcerea ; copacii păreau să răspîndească
160
o aromă dulce. îşi simţea inima, care începuse să bată din nou ; îşi simţea sîngele străbătîndu-i carnea ca un rîuleţ de lapte. Pe urmă, în depărtare, dincolo de pădure, de pe celălalt deal, auzi o chemare slabă. tărăgănată. O auzi topindu-se în tăcere, ca o muzică, o auzi cu ultimele pulsaţii ale nervilor ei.