Dacă trebuie vorbit despre ele, atunci n-o poţi face decît indirect — în termenii unor fraze paradoxale, ca de pildă acea „suliţă care ucide dulce" a lui Crashow 1 sau „cauterio suave, regalada llaga" 2 a lui San Juan de la Cruz 3, sau amestecînd descrierea psihologică cu metafizica şi teologia. Astfel Suso 4 ne povesteşte că misticii încearcă o anumită experienţă imediată şi absolut personală, o experienţă de lumină în care „spiritul se dizolvă, îşi pierde individualitatea, se contopeşte cu unitatea pură şi simplă".
Şi cînd misticul afirmă că-l iubeşte pe Dumnezeu, în ce fel îl iubeşte ? „Ca non-Dumnezeu -— spune Meister Eckhart — ca non-Spirit, non-Persoană, non-Imagine, ci în ceea ce este El, o simplă, pură, absolută Unitate, în care ne cufundăm întruna, de la nimic în nimic".
10
Nu mai puţin colosală decît comuniunea mistică cu Divinitatea şi, cu toate că e împărtăşită, cu nimic mai puţin inexprimabil de intimă, este experienţa, înrudită, a comuniunii sexuale cu un partener
1 Richard Crashow (1612 ?—1649), cleric şi poet religios englez, autor al unor poeme ce slăvesc extazul mistic.
2 Rană duioasă, vindecare plăcută (sp.).
3 San Juan de la Cruz (1549—1591), călugăr carmelit şi poet mistic spaniol.
4 Heinrich Suso (1295—1366), călugăr şi scriitor mistic german.
165
uman. Pentru scriitor, problema comunicării experienţei sexuale este, într-un fel, mai puţin dificilă decît problema comunicării experienţei mistice. Ce mijloace de expresie va utiliza ?
Jargon ştiinţific şi abstracţiuni ? Perifraze politicoase ? Analogii spirituale ? Elocvenţă lirico-metafizică ? Sau „le mot juste" ? Sau, în sfîrşit, le gros mot 1, cuvintele obscene ? Acestea, îmi amintesc foarte clar, erau întrebările pe care le discutam adesea cu D. H. Lawrence după o primă lectură a manuscrisului Amantul doamnei Chatterley. Pentru Lawrence nici nu se punea problema unei abordări ştiinţifice. La fel de neavenite erau şi perifrazele elegante ale literaturii franceze din secolul al XVIII-lea. Stilul extrem de rafinat, aproape algebric, folosit de acei pornografi de salon, care reuşeau să scrie, fără a stîrni cea mai mică îmbujorare pe obrazul vreunei doamne, despre micile morţi, despre degete rătăcitoare şi buze hoinare, despre plăceri care bat imperios la fiecare poartă, despre îndrăgostiţi frustraţi care-şi dădeau sufletul pe pragul bisericii, toate acestea i se păreau lui Lawrence categoric obscene. Tot astfel îi apărea şi spiritualizarea sentimentală a „finalităţii reale a iubirii". Sexualitatea sufletească îi repugna la fel de puternic ca şi toate formele de sexualitate cerebrală, de la terminologia ştiinţifică polisilabică pînă la pornografia galantă şi perifrastică. In ceea ce-l privea pe Lawrence, nu exista decît o singură cale adevărată de a comunica experienţa sexuală
adevărată, şi anume o avîntată elocinţă lirică, puternic ancorată însă în cuvintele cele mai directe şi explicite. In teorie, aceasta este evident cea mai bună soluţie a problemei. Din nefericire însă, în practică, în acest anume moment istoric şi în această anume cultură, soluţia prezintă o serie de handicapuri. Cuvintele directe, constituind încă tabuuri, 1 Cuvîntul grosolan (fr.).
166
produc în mintea cititorului efecte disproporţionate faţă de frecvenţa utilizării lor. Scriitorii victorieni „nu discutau niciodată chestiuni de obstetrică atunci cînd apărea pe lume micuţul nou-născut, şi nu discutau niciodată Krafft-Ebing % în timpul lunii de miere". In consecinţă, cărţile lor erau nerealiste în ceea ce priveşte „critica vieţii". Dar cînd scriitorii contemporani descriu diversele faze ale ciclului sexual în cuvinte pe care am fost învăţaţi să le socotim ca impublicabile, critica vieţii devine la fel de nerealistă datorită unei strîmbe ostentaţii. Cînd spunem lucrurile pe şleau, fiecare descriere a unei relaţii sexuale capătă o pondere echivalentă
cu raportul la cub al aceleia pe care a intenţionat autorul să i-o dea. Cinci pagini par o sută
douăzeci şi cinci, avînd drept rezultat o răsturnare a echilibrului cărţii, o desfigurare a compoziţiei ei.
Poate, totuşi, perifrazele secolului al XVIII-lea aveau mai multă valoare decît era dispus Lawrence să le acorde.
11
De la le gros mot şi le mot juste vom trece la mijloacele expresiei indirecte, esenţialmente literare, ale metaforei.
Cîte sensuri se pot extrage dintr-o frază ca a-ceasta : „acele sfîrcuri lăptoase care, printre zăbrelele ferestrei, irită ochii oamenilor!" Sau : „cele mai puternice jurăminte sînt paie peste focul sîngelui !"
Instincul individual se răzvrăteşte împotriva convenţiilor represive ale societăţii, freneziile dorinţei se răzvrătesc împotriva conştiinţei care, de multe ori, face din noi laşi şi docili —
aceste imagini a
1 Richard von Krafft-Ebing (1840—1902), medic neurolog german, autor al unui tratat de Psihopatie sexuală.
167
paielor peste foc, a sfîrcurilor sfredelitoare de dincolo de zăbrele, evocă cu incomparabilă
forţă-eternul conflict. Şi, în tot acsst timp, raţionale sau violent pătimaşe, neizbăvite sau mîntuite, făpturile omeneşti nu pot uita adevărul omniprezent al perisabilităţii lor şi al timpului care se scurge ireversibil.
In limbajul purificat al literaturii, metaforele carului înaripat, florilor ofilite, coasei şi clepsidrei, comunică numeroasele sensuri ale existenţei într-o lume caducă.
Iată imaginea multiplu expresivă cu care Lamar-tine îşi începe cel mai mare dintre poemele sale
Ainsi toujours pousses vers de nouveaux rivages, Dans la nuit eternelle emportes sans retour, Ne pourrons nous jamais sur Vocean des âges Jeter Vancre un seul jour ? 1
Vapoarele cedează locul suveicilor, şi iată-l pe Henry Vaughan 2 comentînd condiţia umană : Omul e suveica fără de odihnă
Ce se răsuceşte-n războiul de ţesut,
I s-a dat mişcarea, dar nici pic de tihnă.
Metafora face necesară o succesiune de postima-gini ramificate. Ce modele ţes suveicile fără
de odihnă ? Care este calitatea ţesăturii ? Iar ţesătorii nu au într-adevăr niciodată o zi de răgaz
? Pe calea metaforei, putem sugera un lucru prin mijlocirea altuia şi astfel, indirect, să
exprimăm un număr mai
1 Mereu minaţi spre alte ţărmuri / Purtaţi făr' de întoarcere în noaptea veşniciei / Oare nicicând n-om izbuti ca ÎH oceanul vremurilor / Să aruncăm ancora măcar pentru o zi ? (Lamartine — Lacul).
2 Henry Vaughan (1622—1695), poet englez, autor de poeme religioase.
188
mare din multiplele sensuri ale vieţii — subiective şi obiective — decît pot fi exprimate prin vorbirea directă.
Aluziile literare îndeplinesc aceeaşi funcţie :
Ah, mulţi dintre nobili tescuiesc cu bucurie Licori mai dulci decît o Poezie. Berea de malţ ca Milton e mai tare Spre-a cînta a Domnului splendoare. *
Argument teologic sau prefacere chimică, înaltă filozofie sau pledoarie pentru vitamine, Caliope şi Polihymnia sau inspiraţia „berei dintr-o stacană saxonă, din acelea care-i dezleagă
limba lui Grimal-kin ?«
Cele patru versuri de mai sus ale lui Housman ar putea fi extinse în volume de mărturii ştiinţifice, istorii ale cazurilor medicale, solilocvii metafizice şi dispute etice.
Şi cînd un poet mai timpuriu vorbeşte despre David cel divin care :