magia a ceea ce se poate numi descătuşarea verbală.
O oarecare doză de descătuşare verbală e caracteristică pentru poezia bună. Există poeţi buni, vag
173
eliberaţi, şi există poeţi buni care uneori sînt extrem de descătuşaţi.
Nu ne impresionează — Doamne, eu tare-aş fi dorit
Să fiu păgînul prins de vreun crez uitat;
Şi-atunci, aşa cum zac pe-acest plai însorit
Aş fi avut viziuni ce m-ar fi încîntat;
Pe Proteu să-l văd din mare răsărind
Şi pe bătrînul Triton din cornu-i hăulind1.
Asta e ceva bun, dar numai moderat descătuşat. Şi acum, iată strofa finală din Byzantium al lui Yeats :
Răşchiraţi pe clisă şi sînge de delfin Spirit după spirit! Fierarii frîng valul hain, Fierarii cei de aur ce ţin de împărat j Marmuri din pardoseala pornită pe jucat Sparg furii cumplite' de complexitate Imagini care cresc Şi-aîte imagini zămislesc, Acele mări de gonguri asurzite şi de delfini sfîşiate.
în aceste versuri, descătuşarea verbală capătă frîu , liber. Yeats purifică cuvintele tribului rupîndu-le ', lanţurile tradiţionale de sensuri de dicţionar şi de ordine sintactică şi logică. Despre acest limbaj par- ; ticular al lui a scris cîndva :
Eu, pe cale-a fi al nebuniei rob, <
Din cauza unei aripi verzi, am adunat grîne mumificate Din nebunesc abstract întunecat; le-am măcinat după
aceea bob cu bob
1 Citat din poemul The World is Too Mtich Wilh Us, (Lumea e prea mult cu noi) de Wordsworth.
'
174
Şi-apoi le-am copt pe îndelete în cuptor, dar iată
Aduc acum şi-un vin înmiresmat dinlr-un butoi găsit în locul unde şapte beţivani din Efes atît de-adînc
au adormit, încît nu au aflat cînd Alexandru Maccdon s-a prăbuşit.
Butoiul este desigur subconştientul poetului — împins la suprafaţă de forţa descătuşării verbale şi, la rîndul său, eliberînd limbajul de formulele convenţionale, prefăcîndu-l într-o beţie de cuvinte, sălbatică, nesăbuită.
14
Un soi de teorie a descătuşării verbale a fost formulată de Rimbaud în celebra sa scrisoare către Paul Demeny.
Definiţiile din dicţionare, regulile fixe ale sintaxei, proclama el, sînt bune numai pentru morţi, pentru fosile, într-un cuvînt, pentru academicieni. „Fiecare cuvînt e o idee în sine" — prin aceasta presupun că voia să spună că, odată izolat de celelalte cuvinte în relaţie cu care sugerează sensul obişnuit, acceptat, cuvîntul capătă o nouă problematică, o semnificaţie misterios magică. Devine mai mult decît o idee; devine o idee fixe, o enigmă obsedantă. Aşa cum a descoperit Tennyson, este posibil să te desprinzi de propria-ţi identitate pur şi simplu repetînd întruna silabele propriului tăuy: nume. Ceva similar se întîmplă şi cînd izolezi un cuvînt, te concentrezi asupra lui, meditezi asupră-i, îl tratezi nu ca pe un element operaţional într-o frază familiară, ci ca pe un lucru-în-sine, un tipar autonom de sunete şi semnificaţii. Din asemenea cuvinte-idee se va făuri viitorul limbaj universal al poeziei — un limbaj „care sintetizează totul, parfumuri, sunete, culori, lucruri gândite care se agaţă de gîndire şi trag de ea". Poetul trebuie să
175
se exerseze să devină un vizionar, şi funcţia poetului vizionar este aceea de „a determina doza exactă
de necunoscut care se manifestă, pe răstimpul vieţii sale, în sufletul universal".
Descătuşarea verbală deschide ferestre nebănuite către necunoscut. Folosind cuvinte-idei, eliberate cu nepăsare de convenţii, poetul poate să exprime, poate să evoce, poate chiar să creeze potenţialuri de experienţă pînă atunci nerecunoscute sau poate chiar nonexistente, poate să descopere aspecte ale mis-terului esenţial al existenţei, care altminteri n-ar ieşi niciodată la iveală din acea
.........multitudinală genune
în care taina se simte de minune, Iar înţelepciunea îşi ascunde dibăcia.
Descătuşarea verbală definitivă şi totală a fost susţinută de părinţii întemeietori ai dadaismului. Intr-un eseu publicat în 1920, Andre Gide a rezumat cu luciditate filozofia dadaistă. „Fiecare formă a devenit o formulă ce distilează un plictis de negrăit. Orice sintaxă obişnuită este dezgustător de insipidă. Cea mai bună atitudine în faţa artei trecutului şi a capodoperelor împlinite este aceea de a nu încerca să le imiţi. Perfect este ceea ce nu necesită o re-creare... Edificiul limbajului nostru este de pe acum prea subminat pentru ca să mai putem recomanda gîndirii să se refugieze în el. Şi înainte de a-l reconstrui, e esenţial să dărîmăm ceea ce încă, pare solid, ceea ce, aparent, încă stă în picioare,! Cuvintele pe care artificiile logicii încă le mai adunăj laolaltă trebuie să fie separate, izolate... Fiecare insulă verbală de pe pagină trebuie să prezinte con-; tururi bine definite. Va fi plasată aici (sau tot atîţ de bine dincolo), asemenea unui ton pur ; şi la mid} depărtare vor vibra alte tonuri pure, dar fără nic o interrelaţie, astfel încît să nu poată genera nici
176
asociaţie de gîndire. In felul acesta cuvîntul va fi eliberat cel puţin de toate semnificaţiile sale pre-cedente, şi de tot ceea ce evoca în trecut".
Inutil să mai spunem că dadaiştilor le-a fost imposibil din punct de vedere psihologic şi chiar fiziologic să pună în practică ceea ce au propovăduit. Oricît s-ar fi sucit şi învîrtit, un fir de sens, de logică, de sintaxă, de coerenţă asociaţională tot răzbătea în poezia lor. Prin simplul fapt că erau animale biologice predestinate să lupte pentru supravieţuire, prin simplul fapt că erau fiinţe omeneşti care trăiau într-un anumit loc şi într-un anumit moment istoric, au fost nevoiţi să fie mai consistenţi în gîndire şi în simţire, mai gramaticali şi chiar mai raţionali decît s-ar fi cuvenit, conform principiilor lor.
Ca mişcare literară, dadaismul a eşuat. Dar chiar şi prin acest eşec a adus un serviciu poeziei şi criticii, pentru că a împins noţiunea descătuşării verbale către concluzia ei logică, sau mai curînd ilogică.
Pentru omul de ştiinţă, acurateţa verbală se numără printre cele mai înalte virtuţi. Cuvintele folosite de el trebuie să se afle într-o relaţie imediată, denotînd o clasificare de date şi o consecuţie de idei.
Regulile jocului ştiinţific îi interzic să comunice mai mult de un singur lucru de fiecare dată, să acorde mai mult de o singură semnificaţie unui cuvînt dat, să depăşească hotarele discursiunii logice, sau să
vorbească despre trăirile sale personale în legătură cu munca lui în domeniile observaţiei publice şi raţiunii publice.
Poeţii şi, în general, oamenii de litere, au voie, ba chiar sînt obligaţi de regulile jocului lor, să facă tot ceea ce li se interzice oamenilor de ştiinţă. Evident, există împrejurări cînd li se impune şi lor prudenţa verbală ; dar există şi împrejurări în care imprudenţa verbală, dusă, la nevoie, pînă la paroxismul celei mai extravagante nesocotinţe, devine o datorie artistică, un fel de imperativ categoric.
177
15
A Capacitatea de a încerca impresii poetice e comună. Capacitatea de a da expresie poetică
impresiilor poetice e foarte rară.
Mulţi dintre noi pot simţi într-un fel keatsian, dar aproape nici unul dintre noi nu poate scrie într-un fel keatsian. Un poem, sau orice operă literară în general, este, printre altele, un instrument menit să suscite în cititor impresii de aceeaşi natură cu acelea care au servit drept materie primă pentru produsul finit. Se poate chiar întîmpla ca impresiile stîrnite în mintea cititorului să aibă un grad mai înalt de poezie decît cele de la care a pornit autorul. La treapta sa cea mai magică, limbajul purificat al literaturii poate evoca experienţe comparabile cu apo-calipsele premistice sau mistice ale receptivităţii pure, la nivelul non-verbal. Negînditul care există în gîn-dire, acea Istigkeit, acea ■ esenţială existenţialitate a lumii pot fi deopotrivă