descoperite în trăirile noastre la lectura unui poem despre o floare răsărită în crăpătura unui zid, ca şi în trăirile noastre (dacă porţile percepţiei au fost curăţate) la vederea florii însăşi.
Cu asemenea fragmente de artă apocaliptică putem, aşa cum spune domnul Eliot „să ne proptim ruinele" sau (conform formulării lui Matthew Arnold) „să găsim un reazim pentru spiritul nostru în aceste zile de restrişte". Proptitul şi reazimul acesta vor fi aproape tot atît de eficiente, sau pentru unii chiar la fel de eficiente, ca şi sprijinul pe care-l oferă priveliştea albinelor galbene în floarea de iederă sau ca o explozie de narcise aurii.
Schimbaţi ordinea cuvintelor într-o operă literară şi, pe dată, întreaga-i calitate apocaliptică, întreaga-i capacitate misterioasă de a rezema spirite şi de a propti ruine se volatilizează.
178
Schimbaţi ordinea cuvintelor într-o comunicare ştiinţifică şi, atîta timp cît îşi păstrează
claritatea, nu se produce nici o alterare.
Limbajul purificat al ştiinţei este instrumental, adică o metodă de a face înţelese anumite experienţe publice prin integrarea lor într-un cadru de referinţă existent, sau într-un cadru de referinţă nou care-şi poate face loc printre cele existente.
Limbajul purificat al literaturii nu este un mijloc pentru atingerea unui scop ; ci este un scop în sine, un lucru de semnificaţie şi frumuseţe intrinsecă, un obiect magic, înzestrat, asemenea acelei Tischlein 1 a lui Grimm sau lămpii lui Aladin, cu puteri misterioase.
Expunerea ştiinţifică, avînd o valoare instrumentală, poate fi reorganizată şi reformulată în zeci de feluri, fiecare dintre ele fiind perfect satisfăcător. Şi cînd noile descoperiri o fac să
devină perimată, expunerea va lua drumul tuturor scrierilor ştiinţifice mai vechi şi va fi dată
uitării.
Soarta unei opere literare este însă cu totul alta. Arta bună supravieţuieşte. Chaucer nu s-a perimat prin apariţia lui Shakespeare. Frumuseţea şi semnificaţia intrinsecă dăinuie ; pe cînd informarea instrumentală şi explicaţiile instrumentale, integrate într-un cadru ştiinţific de referinţă, sînt perisabile. Totuşi, suma şi succesiunea acestor producţii perisabile constituie un monument mai trainic decît bronzul — un monument dinamic, o Mare Piramidă în mişcare perpetuă, care creşte necontenit. Această formidabilă structură reprezintă totalitatea evoluţiei ştiinţei şi tehnologiei.
Şi să nu uităm că „o inimă care veghează şi primeşte' — veghează Natura, veghează Arta, şi primeşte cu recunoştinţă orice gratificaţii de viziune
1 Măsuţă (germ). Este vorba de măsuţa fermecată, din basmul fraţilor Grimm, care se aşternea singură.
179
interioară îi pot acestea acorda şi orice soi de reazim îi pot oferi — o astfel de inimă ar sfîrşi jalnic dacă n-ar fi asociată cu un creier care converteşte trăirea nudă în concepte logice corelate, şi cu mîini care, ghidate de aceste concepte, fac noi experienţe şi practică meşteşuguri familiare. Omul nu poate trăi numai cu receptivitate contemplativă şi creaţie artistică. Aşa cum simte nevoia cuvintelor desprinse de pe buzele Divinităţii, are nevoie şi de ştiinţă şi tehnologie.
16
General şi particular. Obiectiv şi subiectiv. Lumea conceptuală şi abisul multitudinal al experienţei imediate. Puritatea simplificată, jargonizată, a expunerii ştiinţifice şi puritatea magică, plină de sensuri multiple, a literaturii.
In această a doua jumătate a secolului al douăzecilea cum ar putea fi înfăţişată dihotomia celor „Două
Culturi" ale lui Snow ?
E limpede ce relaţie anume nu trebuie să existe între ele. De pildă, nu trebuie să existe o relaţie de tipul celei descrise de Darwin în autobiografia sa. In tinereţe, lui Darwin îi plăcuse poezia lui Milton şi a lui Wordsworth ; dar în jurul vîrstei de treizeci de ani, a fost afectat de „o curioasă şi lamentabilă pierdere a înaltului simţ estetic". Milton şi Wordsworth îi păreau acum insuportabil de stupizi şi. cînd a încercat să recitească Shakespeare, a simţit o plictiseală atît de intensă, încît pur şi simplu s-a îmbolnăvit fizic.
Unii poeţi au fost la fel de extremişti în unilateralitatea lor literară, ca şi Darwin în imperioasa lui pasiune pentru faptele selectate şi simplităţile purificate ale expunerii ştiinţifice.
180
De pildă, Blake nu putea ierta oamenilor de ştiinţă faptul că analizaseră misterul divin al experienţei imediate, descompunîndu-l în elementele sale fizice şi măsurabile — „atomii lui Democrit" şi
„particulele de lumină ale lui Newton".
Animat de acelaşi spirit antiştiinţific, Keats a ridicat paharul pentru pieirea omului care a explicat ştiinţific curcubeul, răpindu-i astfel poezia.
Dar poţi fi om de ştiinţă activ fără a-ţi sacrifica dragostea sau înţelegerea pentru literatură. Contemporanul mai tînăr şi apărătorul lui Darwin, T. H. Huxley, a lăsat scris că : „Nu am întîlnit încă vreo ramură a cunoaşterii omeneşti care să mi se pară neinteresantă — care să nu mă fi atras să o urmez cît de departe mi-ar fi fost cu putinţă ; şi am datoria să pătrund toate acele forme de artă pe care nu am fost încă în stare să le gust aşa cum, bănuiesc, le poate gusta omul". Dar şi din cealaltă parte a zidului spiritual care separă cele „Două Culturi", răzbeşte glasul lui William Wordsworth. Ca şi Keats, Wordsworth era pătimaş îndrăgostit de curcubeu („Tresaltă inima în mine cînd zăresc un curcubeu pe cer"*) ; ca şi Blake, Wordsworth preţuia fantezia, zvîcnirile pădurilor în primăvară, şi „înţeleaptă pasi-vitate" a intuiţiei, mai mult decît orice „rîvnă analitică" şi decît „viziunea unilaterală" asupra lumii proprii omului de ştiinţă. Dar asta nu l-a împiedicat să-l admire pe Sir Isaac Newton, a cărui statue („cu chipu-i prismatic şi tăcut") era, pentru tînărul poet : Emblema-n marmură a unui spirit Călătorind mereu pe-oceane de stranie gîndire şi veşnic singuratic -
1 Citat din poemul My Heart Leaps Up When I Beholă (Tresaltă inima în mine cînd zăresc).
2 Citat din poemul The Prelude (Preludiul), de Wordsworth.
181
Singuratic. în pofida preocupărilor sale pentru acele experienţe mai puţin particulare, care, in linii mari, sînt aceleaşi pentru orice făptură omenească, omul de ştiinţă este, în ochii lui Wordsworth, o figură esenţialmente solitară, autocondamnat să se exileze de omenirea obişnuită. Adevărul pe care-l caută el nu este acel adevăr intim, adevărul afectiv al vieţii noastre subiective. Este un adevăr exterior, organizat într-un sistem de explicaţii raţionale, deduse printr-un proces de abstracţie şi emitere de ipoteze. Omul de ştiinţă este radical deosebit de poetul care „cîntînd un cîntec în care i se alătură toate fiinţele omeneşti, se bucură
de prezenţa adevărului ca de un prieten vizibil şi un tovarăş ce revine des". Poetul, continuă Wordsworth, „este stînca ce apără natura umană ; un susţinător şi un păzitor, ce poartă pretutindeni cu sine prietenia şi iubirea. în ciuda deosebirilor de sol şi climă, de limbă şi moravuri, de legi şi obiceiuri; în ciuda lucrurilor care s-au şters din minte în tăcere şi a acelora distruse cu violenţă, Poetul încheagă, prin pasiune şi cunoaştere, vastul imperiu al societăţii omeneşti, răspîndit pretutindeni pe pămînt şi peste toate timpurile... Poezia este cea dintîi şi cea din urmă din tot ce-i cunoaştere ; e la fel de nemuritoare ca şi simţirea omului...