le-arată drum, precum a noastră arată
corăbiilor cărarea^n asfinţit.
(Dtime — Purgatoriul c. XXX v. 1—6 traci. Eta Boeriu.) 190
într-un sistem de concepte logic şi coerent — pînă şi cei mai mari dintre ei nu izbutesc să
închege imperiul peste timp. După cîteva secole, sau după cî-teva generaţii, comparaţiile şi ilustrările lor ştiinţifice, odinioară atît de vibrante, atît de febril actuale, şi-au pierdut sensul şi, în cele din urmă, au devenit incomprehensibile. Cu cît referirile la o ştiinţă perimată sînt mai precise, cu atît mai groteşti or să apară ele în ochii cititorului de mai tîrziu, a cititorului dintr-o epocă mai luminată din punct de vedere ştiinţific. Cosmologia lui Dante e foarte precisă.
Tocmai această precizie face ca referirile sale întîmplătoare la ştiinţă să fie atît de obscure, şi învesteşte imaginea sa despre univers (acel cosmos îmbîcsit, mult-prea-uman, al Evului Mediu, în care totul în natură nu-i decît o ilustrare a vreunei noţiuni aristotelice sau a vreunei fraze din Biblie) cu acea calitate bizară şi mai curînd lipsită de gust a sublimei absurdităţi.
Pentru cititorii dintr-o epocă mai tîrzie, impreci-ziunile ştiinţifice şi teologice ale lui Shakespeare sînt preferabile exprimărilor mai precise ale lui Dante sau Donne :
\ . . . . . . .Şezi, Jessica !
;' Priveşte cum cereasca podină
Bătută-e cu mici tipsii de aur. . Şi nu e globuleţ, din cîte vezi, în zboru-i să nu cînte ca un înger, Din corul heruvimilor cu ochii vii. . Atare armonie dăinuieşte Şi-n sufletele cele făr' de moarte. . Dar noi — atîta timp cît stăm vîrîţi în haina ast' de tină şi boccie, Noi, n-auzim această armonie !. . i 1 Shakespeare — Neguţătorul din Veneţia — act. V (trad. de Gala Galaction).
1 54
191
Sistemul ptolomeic, muzica pitagoreică a sferelor, De Coelo a lui Aristotel, angelologia ebraică şi creştină ■— întregul elaborat aparat al ştiinţei antice şi medievale, filozofia şi teologia — toate acestea sînt luate de bune în versurile de mai sus. Dar, din fericire, Shakespeare se abţine să intre în amănunte.
Nu găsim nimic din trepidaţiile lui Donne, nimic din Ursa Cerului Empireu a lui Dante. Imagistica e precisă la nivelul poetic, nu la cel ştiinţific. Shakespeare se referă doar implicit la teoriile astronomice şi filozofice. Explicit, vorbeşte numai despre doi îndrăgostiţi şi despre reacţiile lor în faţa unei nopţi de vară cu cer înstelat.
De la secolul al şaisprezecelea sărim de-a dreptul la al nouăsprezecelea, şi anume la un elocvent poem de Walt Whitman, în versuri albe, şi la un sonet de Gerard Manley Hopkins 1.
în timp ce-l ascultam pe învăţatul astronom, în timp ce mărturii şi cifre se înşirau-nainte-mi în coloane, în timp ce mi se-nfăţişau hărţi, diagrame, s-adun, să-mpart
şi să măsor,
în timp ce-l ascultam pe astronomul ce vorbea aplaudat
de toţi în aula de conferinţe, Pe negîndite m-am simţit sătul şi ostenit, Şi ridicîndu-mă m-am furişat afară şi am hoinărit în mistica răcoare-a nopţii, iar din cînd în cînd îmi înălţăm privirile-n tăcere spre bolta înstelată.
Craii, theurer Freund, ist alle Theorie, Und gruen des Lebens goldner Bautn. 2
1 Gerard Manley Hopkins (1844—1894), cleric şi poet religios englez, renumit pentru experimentele sale în prozodie şi pentru intensitatea lirică a limbajului.
2 Cenuşie este, iubite amice, orice teorie, Şi-i verde pomul vieţii aurit (Goethe — Faust).
192
Pentru unii oameni, contemplarea teoriilor ştiinţifice înseamnă o trăire la fel de avîntată ca şi experienţa de a fi îndrăgostit sau cea de a admira un apus de soare. Whitman nu făcea parte dintre aceş-
tia. In calitatea sa de făptură umană care ştia să se bucure şi să sufere, era indiferent la faptele şi ipotezele astronomiei; prefera tăcerea şi stelele. Pentru un poet, această preferinţă e perfect legitimă. Nu la fel de legitimă mi se pare însă reacţia lui Hopkins în faţa cerului înstelat, în termenii unei astronomii perimate, cu nuanţe animiste :
Priveşte stelele ! Priveşte, priveşte sus la ceruri! Priveşte la făpturile de foc ce în văzduh sălăşluiesc, Strălucitoarele cetăţi şi-oraşele de cercuri! 1
Aceasta, desigur, e formula cea mai nefericită pentru ambele lumi — cea a teoriei şi cea a vieţii, cea a conceptelor şi cea experienţei imediate. în aceste versuri de început ale unui sonet dealtfel admirabil, Hopkins, — incomparabilul tălmăcitor în cuvinte purificate al unei sensibilităţi în stare să capteze esenţele, ecourile interioare caracteristice unor întîmplări unice — cade în retorica teoriei ştiinţifice —
mai mult, a unei teorii care, la vremea cînd scrie el, se perimase de cel puţin două sute de ani. Acele
„făpturi de foc ce în văzduh sălăşluiesc", acele „strălucitoare cetăţi" şi „oraşe de cercuri" s-ar fi potrivit cu „astronomul învăţat" din secolul al şaisprezecelea, în chip de concepte explicative. Dar sub pana unui poet victorian, chiar a unui poet victorian al cărui filozof preferat era Duns Scotus 2, acestea sînt pur şi simplu inadmisibile.
* Citat din The Starlight Night (Noaptea înstelată) de Gerard M. Hopkins.
2 John Duns Scot (Scotus) (1265—1308), filozof scolastic englez, reprezentant al nominalismului.
193
20
Ursa cerului Empireu a lui Dante, trepidaţiile lui Donne şi spiritele plămădite de sînge — asemenea referiri la o ştiinţă perimată constituie obstacole în calea înţelegerii şi simpatiei cititorului modern. înseamnă oare acest lucru că omul de litere modern trebuie să ia exemplu de la Whitman — adică să
plătească tributul pe care literatura îl datorează ştiinţei, asistînd la prelegerea astronomului învăţat, doar pentru a reafirma completa autonomie a literaturii, adică furişîndu-se afară înainte de încheiere şi privind, în deplină tăcere, la stele ?
Părerea mea este că omul de litere trebuie să extragă tot ce poate din toate lumile în care, cu voie sau fără voie, e obligat să trăiască — lumea stelelor şi cea a astrofizicii, lumea sălilor de conferinţă înţesate şi cea a tăcerii, lumea teoriei cenuşii, a vieţii verzi şi a poeziei multicolore.
Dar Donne şi Dante ne demonstrează că, în cî-teva secole sau chiar în cîţiva ani, o aluzie la ştiinţă
poate deveni incomprehensibilă. Ei şi ? Chiar atunci cînd afirmă că scrie pentru posteritate, omul de litere se adresează, de fapt, unui public contemporan. Pentru moment, publicul poate fi alcătuit doar de el însuşi ; dar chiar şi un solilocviu nu se adresează imediat posterităţii. Mai mult, chiar dacă scrii pentru posteritate, există şanse foarte firave ca posteritatea să citească într-adevăr ceea ce ai scris. Şi apoi mai e un factor de care trebuie să ţinem seama. E improbabil că ştiinţa zilelor noastre se va perima atît de total ca ştiinţa din trecut, ale cărei falnice teorii erau clădite pe temelii şubrede şi ale cărei concepte explicative n-au fost niciodată definite şi validate în practică. între universul lui Dante şi universul astronomiei moderne e o diferenţă calitativă; dar între universul astronomiei moderne şi cel al astronomiei de peste două-trei se-194
cole va fi, după toate probabilităţile, doar o deosebire cantitativă şi de amănunte.
Referirile înaintaşilor noştri la trepidaţii şi la ceruri Empiree au devenit incomprehensibile. Dar referirile noastre la nebuloasa extra-galaxică şi la supernove vor avea sens, probabil, şi pentru stră-