strănepoţii noştri. Ştiinţa secolului XX este validată în practică şi deci e improbabil să se perimeze tot atît de total ca ştiinţa trecutului. Şi chiar dacă s-ar perima pînă într-atît încît urmaşii noştri să nu ne poată înţelege aluziile ştiinţifice, ce importanţă are ? Oricum urmaşii noştri nu ne vor citi, aşa că ce să
ne mai batem capul ? De ce să nu ne vedem de treaba noastră — treaba noastră cert importantă şi necesară — anume dărîmarea zidului spiritual dintre cele două culturi.
21
înainte de a ne lansa în speculaţii asupra a ceea ce ar trebui făcut, sau ceea ce poate fi făcut de către oamenii de litere într-o epocă ştiinţifică, să ne oprim puţin la ceea ce s-a făcut pînă acum. Cum au reacţionat poeţii moderni la marile descoperiri ştiinţifice ale secolului nostru, la fantasticele sale invenţii, la vastele-i structuri de concepte logic coerente, pragmatic utile şi, totuşi, extrem de improbabile ? în ce măsură a fost influenţat conţinutul poeziei, sau chiar imaginile şi ilustrările ei întîm-plătoare, de lucrurile extraordinare care s-au petrecut, pe parcursul ultimelor două sau trei generaţii, în domeniile gîndirii ştiinţifice, investigării şi experimentului, invenţiilor şi aplicaţiilor tehnologice ?
Acestea sînt chestiunile pe care le-am ridicat, cu mai bine de patruzeci de ani în urmă, într-un eseu asupra problematicii poeziei; şi iată cum am răspuns eu cu mai bine de patruzeci ani în urmă : 195
„Prozeliţii vor să ne convingă că problematica poeziei contemporane e nouă şi surprinzătoare, că poeţii moderni realizează ceva ce nu s-a mai făcut pînă acum. «Majoritatea poeţilor reprezentaţi în aceste pagini, scrie domnul Louis Untermeyer1 în a sa Antologie a poeziei americane moderne, au găsit material proaspăt şi viguros în lumea realităţii aspre şi cinstite.
Ei răspund spiritului vremurilor lor ; s-au schimbat nu numai vederile lor, ci însăşi viziunea li s-a lărgit, incluzînd lucruri necunoscute poeţilor de ieri. Ei au învăţat să deosebească frumuseţea adevărată de ceea ce-i doar graţios, au învăţat să extragă frumosul din sordid, să
descopere minunăţii în locuri uitate, să scotocească după adevăruri ascunse chiar şi în grotele tenebroase ale subconştientului.»
Traduse în practică, toate acestea vor să spună că poeţii contemporani pot să scrie acum, după
cum afirmă domnul Cari Sandburg, despre „uruitul şi bubuitul explozivelor", despre
„imigranţii şi salahorii macaronari". înseamnă, de fapt, că au libertatea să facă ce-a făcut şi Homer •—■ să scrie liber despre faptele imediate ale vieţii de toate zilele. In timp ce Homer scria despre cai şi despre dresorii de cai, contemporanii noştri scriu despre trenuri, automobile, şi despre tot soiul de macaronari şi salahori care ţin în frîu caii-putere. Asta-i tot.
S-a subliniat cu prea multă emfază noutatea poeziei noi ; noutatea ei nu e decît o simplă
reîntoarcere de la rafinamentul ornamental al secolelor optsprezece-nouăsprezece la faptele şi simţămintele vieţii obişnuite. Nu există nimic intrinsec nou sau surprinzător în faptul că în poezie s-au introdus maşinis-mul şi industrializarea, neastîmpărul muncii şi 1 Louis Untermeyer (n. 1885), poet şi prozator american, cunoscut în special pentru antologiile de poezie americană şi engleză pe care le-a alcătuit.
196
adîncurile psihologiei ; toate acestea ne aparţin, ne afectează zi de zi în calitatea noastră de făpturi care se bucură şi suferă ; ele fac parte din viaţa noastră în aceeaşi măsură în care regii şi războinicii, caii, carele şi pitoreasca mitologie făceau parte din viaţa lui Homer.
Problematica poeziei noi rămîne aceeaşi ca şi în vechime. Vechile graniţe nu s-au extins. De o reală reînnoire a poeziei s-ar fi putut vorbi dacă s-ar fi elaborat o metodă satisfăcătoare pentru tratarea abstracţiunilor ştiinţifice. Ori nimeni n-a elaborat aşa ceva."
In cei patruzeci de ani care s-au scurs de cînd au fost scrise aceste rînduri a avut loc vreo schimbare importantă în situaţia poeziei ? Cîţiva scriitori foarte talentaţi au purificat şi îmbogăţit limbajul poeziei engleze şi americane, au creat şi dezvoltat ritmuri noi, noi forme metrice, noi magii sintactice, noi descătuşări fonetice şi verbale. Dar domeniul propriu-zis al poeziei nu a fost simţitor lărgit.
„T. S. Eliot trebuie salutat, scrie domnul Kenneth Allott, pentru că a extins cîmpul tematicii susceptibile a fi tratată poetic. Creştinismul, oraşul industrial modern şi fundalul istoriei Europei şi-au găsit loc în poezia sa, aşa cum a observat MacNeice 1, iar spiritul, ironia şi satira sînt arme care-i stau la în-demînă."
Dar la fel de bine am putea remarca, fără ajutorul domnului MacNeice, că de foarte multă
vreme creştinismul a făcut parte din problematica a numeroase poeme,' că despre oraşele industriale moderne nu s-ar fi putut scrie înainte ca acestea să fi existat, şi că istoria Europei a fost copios tratată de Victor Hugo de pildă, şi de Robert Browning. Cît despre spirit, ironie şi satiră — pe acestea cu greu le-am putea considera noutăţi.
1 Louis MacNeice (1907—1963), poet şi dramaturg irlandez.
197
Eliot este un mare poet pentru că a purificat cuvintele tribului său pe căi noi, frumoase şi pline de sensuri multiple, şi nu pentru că a extins cîmpul problematicii susceptibile a fi tratate poetic; aşa ceva n-a făcut.
Şi acest lucru e adevărat pentru cei mai mulţi dintre urmaşii săi poeţi. Ar fi foarte greu să
deduci din operele lor simplul fapt istoric că sînt contemporanii lui Einstein sau Heisenberg, ai computerelor, microscoapelor electronice şi descoperirii bazei moleculare a eredităţii, ai operaţionalismului, ai evoluţiei diamatice şi emergente. Faptele şi teoriile ştiinţifice, filozofia logic-empirică a ştiinţei şi filozofiile mai cuprinzătoare a omului şi naturii, care în chip legitim pot fi extrase din ştiinţă, aceasta fiind legată de experienţa personală într-un anume context social şi istoric — toate acestea nu prea şi-au croit drum în poezia modernă.
Astfel, istoricii literaturii moderne engleze şi americane vorbesc despre anii nouă sute douăzeci ca fiind caracterizaţi de „preocuparea poeziei pentru cultură şi păstrarea tradiţiei" —
e vorba de cultura non-ştiinţifică a lui Snow, desigur, şi de tradiţiile iudeo-creştine şi greco-romane asociate cu această cultură.
Poeţii anilor nouă sute treizeci au evidenţiat (în jargonul criticii moderne) o marcată insistenţă
pe elementul social.
Dar la fel a procedat şi autorul lui Piers Plow-man x, la fel a făcut şi Shelley în Masca Anarhiei.
Nu poate fi vorba de o lărgire a domeniului poeziei, ci doar de o reocupare a unui tărîm neglijat.
Anii nouă sute patruzeci marchează mutaţia de la „elementul social" la „revelarea eului", la creş-
tinism şi neoromantism. în anii cincizeci găsim cîte puţin din toate — adică din toate, cu excepţia acelui gen de referire ştiinţifică de la care te-ai fi aşteptat să constituie o caracteristică a scrierii poetice într-o epocă de uriaş progres al ştiinţei pure şi aplicate.
în cei patruzeci de ani care s-au scurs de la primele mele comentarii asupra vechii problematici a noii poezii, s-au scris surprinzător de puţine poeme cu referiri ştiinţifice. Cîteva mostre elegante de poezie neometafizică aparţinînd lui William Empson1, lirica reflexivă a lui Kenneth Rexroth 2, poemul lui Lyell „Din nou ipoteze" — acestea sînt singurele exemple care-mi vin în minte. Fireşte, or mai fi existînd şi altele — dar sînt sigur că nu prea multe.