Majoritatea poemelor bune care s-au scris din 1921 încoace nu cuprind nici cea mai vagă
aluzie la unul dintre cele mai importante aspecte ale contemporaneităţii : progresul rapid al ştiinţei şi tehnologiei.
Unele dintre consecinţele progresului ştiinţei se bucură de atenţia poeţilor numai în măsura în care afectează situaţia socială, economică şi politică individuală ; dar ştiinţa ca un corpus de informaţii în continuă dezvoltare, ştiinţa ca un sistem de concepte definite operaţional, sau chiar ştiinţa ca un element necesar în elaborarea unei filozofii viabile a naturii şi a omului, într-un cuvînt ştiinţa ca ştiinţă, nici măcar nu-i menţionată.
Poeţii moderni se preocupă într-un mod şi mai exclusivist decît predecesorii lor de experienţele personale ale lor şi ale altora, aşa cum apar acestea sugerate de natură, de iubire, suferinţă, fericire, de frustrare şi de perspectiva morţii.
1 Una dintre cele mai importante opere ale Evului Mediu englez, atribuită lui William Langland (1330 ?—1400
?).
198
1 William Empson (n. 1906), critic şi poet englez caracterizat de concepţia sa metafizică.
2 Kenneth Rexroth (n. 1905), poet şi critic american, promotor al mişcării literare din San Francisco între anii 1940—50.
199
22
Faptul că poezia celui mai ştiinţific dintre secole este, în general, mai puţin preocupată de ştiinţă decît poezia unor epoci în care ştiinţa era, relativ, neimportantă, constituie un paradox care cere să fie elucidat şi explicat.
De la bun început, simplul fapt că trăim într-un secol al ştiinţei a eliberat poezia de nevoia de a face numeroase referiri directe şi detaliate la ştiinţă. Progresul ştiinţei a adus după sine şi progresul popularizării ei.
An de an se publică zeci de treceri în revistă şi priviri generale asupra tuturor ştiinţelor, prezentări ale celor mai recente cuceriri, introduceri în noile moduri de gîndire. „Ştiinţa populară" e o nouă formă de artă, care-şi trage simultan originea dki manual şi din reportaj, din eseul filozofic şi din prognozele sociologice. Nu există nici o necesitate obiectivă ca ştiinţa să pătrundă în poezie altfel decît prin implicaţii filozofice, ca unul dintre constituenţii indispensabili ai unei concepţii viabile despre lume, sau pe calea unei ilustrări semnificative ori a unei metafore expresive.
Nu e surprinzător faptul că atît de puţini poeţi contemporani folosesc referiri ştiinţifice ample sau amănunţite. Surprinzător este doar numărul mic al celor pentru care ştiinţa constituie o problemă per-sonal-metafizică, aşa cum a fost pentru Tennyson, de pildă, sau pentru Laforgue, precum şi o preocupare aflată la nivelul politic şi cultural al experienţei publice.
In frumoasele vremuri de altădată, ştiinţa era mult mai simplă decît e acum, aşa ni se spune.
Pînă şi un poet putea să înţeleagă ipoteza lui Darwin în forma ei elementară — o înţelegea şi, dacă era liber-gîndi-tor, se bucura de implicaţiile ei antiteologice, ori, dacă era creştin cucernic, reacţiona cu indignare sau
200
cu lacrimi nostalgice la daunele pe care Originea speciilor le-a provocat Arcei lui Noe sau primului capitol din Geneză.
Astăzi însă, imaginea atît de clară de odinioară, trebuie să incorporeze toate complexităţile geneticii moderne, biochimiei moderne şi chiar biosociologiei moderne. Ştiinţa a devenit o problemă de specialitate. Incapabil să mai înţeleagă despre ce-i vorba, omul de litere n-are de ales şi preferă să ignoreze cu totul ştiinţa contemporană, aşa ni se spune.
Şi totuşi, cu toate că analizele ştiinţifice pătrund din ce în ce mai adînc în structura subtilă a lumii, revelînd labirinturile din sînul labirinturilor, marile probleme filozofice rămîn — deşi privite într-o altă lumină — aşa cum au fost întotdeauna : enorme, orbitoare, inevitabile.
„Natura are colţi şi gheare sîngeroase"* ca şi pe vremea victorienilor — iar omenirea, vai, e şi mai sîngeroasă. Noi cunoaştem mult mai multe decît cunoşteau contemporanii lui Tennyson în legătură cu „rîurile de atomi scînteie-tori, care curg de-a lungul spaţiului infinit" — şi mult mai puţine decît îşi închipuiau unii dintre ei că ştiu despre un Creator care s-ar afla înăuntrul sau dincolo de rîurile de atomi. Să fie oare inteligenţa noastră singura reală într-o infinitate absurdă ?
Noi avem motive mai temeinice decît victorienii să credem că există şi alte planete locuibile, care se învîrtesc în jurul unor sori îndepărtaţi — mii de milioane de planete numai în parohia cosmică a propriei noastre galaxii. Tennyson era convins că micile lumi întunecate care se rotesc în jurul altor sori „sînt lumi de suferinţă ca şi a noastră". Nu avem motive să-l contrazicem. Suferinţă rimează cu ştiinţă, suferinţa este rezultatul întrupării cunoaşterii,_o consecinţă a faptului de a fi indivizi conştienţi. Şi
1 Citat din poemul In Memoriam, de Tennyson.
201
iată că ne întoarcem iarăşi în miezul problemei inte- | lectului. In imaginea cosmică, unde anume intră conştiinţa ? Cum de rezistă spaţiul infinit lipsit de locuitorii care percep, simt şi gîndesc din lumea noastră şi din toate întunecatele mici lumi de suferinţă, fericire, iubire şi frustrare — ca să nu mai vorbim de poezie şi ştiinţă ? Şi cum o să reziste cînd noi o să pierim cu toţii ?
Et ces couchants seront tout solitaires Tout quotidiens et tout supre-Veda, Tout aussi vrais que si je n'etais pas, Tout â leur affaire
Ah ! ils seront tout aussi quotidiens Qu'au temps ou la planete â la derive En ses langes de vapeur primitive Ne savait rien d'rien.
Ils seront tout aussi â leur affaire Quand je ne viendrai plus crier bravo ! Aux assortements de mourants joyaux De leur eventaire.
Qu'aux jour oii certain boheme filon Du commun neant n'avait pas encore Pris un acces d'existence pecore Sous mon pauvre nom.1
1 Şi toate-aceste asfinţituri vor fi la fel de solitare, ■' Cotidiene şi mai presus de Veda, / La fel de-adevărate ca şi cum eu n-aş fi fost / Şi toate-şi vor vedea de treabă / Ah! vor fi la fel de obişnuite / Ca şi în vremea cînd planeta plutind în voie / în scutecele-i de nori primitivi ' N-avea de nimic habar. / îşi vor vedea de treabă / Cînd eu nu voi mai veni s'aplaud / Feluritele juvaeruri muribunde / Din dugheana lor. / Ca şi în zilele cînd un filon boem / Din neantul comun nu se lăsase încă prins / De un acces de existenţă animală / Sub biet numele meu.
Ce este şi ce-ar trebui să fie ; aspiraţie umană şi fenomene naturale — problemele ridicate de ştiinţă cu trei sau patru generaţii în urmă sînt încă actuale, iar filozofii ştiinţei încă mai încearcă să le găsească soluţii acceptabile. Dar, ciudat, poeţii nu par să fie deloc interesaţi.
23
De la poeţi să trecem acum la dramaturgi. Pînă unde merge interesul lor pentru ştiinţă ?
Funcţia dramei este aceea de a stîrni şi, în cele din urmă; de a potoli cele mai violente emoţii, şi tema ei fundamentală este conflictul — conflictul între indivizi robiţi de patimi, sau conflictul între un individ pasional şi imperativele categorice ale societăţii în care trăieşte.
Emoţiile violente legate de conflict — acestea sînt cele mai pasionante dintre experienţele noastre intime ; şi operele de artă cele mai vădit populare sînt întotdeauna cele ce stîrnesc astfel de emoţii. Arta ieftină, excitantă, a fost întotdeauna pe gustul majorităţii ; minoritatea cultivată cere stimulente de o natură mai subtilă, mai bogată şi mai elegantă. în zilele noastre, majoritatea poate găsi ceea ce doreşte în romanele de senzaţii tari şi în presa de popularitate.