Şi, în sfîrşit, cuvîntul „om" se poate referi la unitatea individuală, la oricare dintre cele trei mii de milioane de structuri anatomice şi fiziologice umane, din cele trei mii de milioane de Iod ai experienţelor particulare şi incomunicabile, existente în prezent.
Pînă foarte de curînd, chiar şi cei mai bine informaţi dintre filozofi şi oameni de litere nu cunoşteau nimic despre omul-specie, şi extrem de puţin despre omul-produs-al-culturii.
Pămîntul era în mare parte neexplorat, arheologia încă nu fusese inventată, iar istoricii care existau pe atunci erau doar nişte cronicari ai evenimentelor locale, a căror ignoranţă, cu excepţia cîtorva civilizaţii străine, era totală. Efectiv, tot ce cunoaştem astăzi despre noi înşine ca rezultanţi ai evoluţiei, ca specia dominantă, explo-216
ziv prolifică şi cea mai destructivă de pe pămînt, ca creatorii, beneficiarii şi victimele civilizaţiei, ca inventatori geniali şi proşti înşelaţi de limbaj, ne-a parvenit pe parcursul ultimelor trei-patru generaţii de la paleontologi şi ecologi, de la istorici metodici şi, în toată
varietatea lor, de la cei ce se ocupă cu ştiinţele sociale. Iar de la geneticieni, neurologi şi biochimişti ne-au parvenit, în bună măsură pe parcursul secolului nostru, tot ceea ce ştim despre făpturile omeneşti ca membri ai regnului animal, ca organisme vii cu o anatomie moştenită şi cu o individualitate chimică şi temperamentală moştenită. O parte din aceste cunoştinţe noi, în special noile date sociale, lingvistice şi istorice — au fost grupate în scheme de referinţă, în cadrul cărora oamenii de litere, alături de majoritatea contemporanilor lor, percep, simt, gîndesc şi se exprimă. Restul, rămîne încă, în mare măsură, în afara hotarelor literaturii, neasimilat încă de cei a căror funcţie tradiţională constă în studierea omului ca entitate unică, produs al civilizaţiei şi specie, şi în comunicarea descoperirilor lor — a concepţiei lor de „critică a vieţii", după cum se exprimă Arnold — în limbajul purificat al operei literare.
29
Cine sîntem noi ? Care ne e destinul ? Cum pot fi justificate căile Domnului, adeseori atît de înfricoşătoare ?
înainte de apariţia ştiinţei, răspunsurile la aceste întrebări erau furnizate doar de filozofii-poeţi şi poeţii-filozofi. Astfel, în India, enigma destinului individual şi social al omului era soluţionată în termenii teoriei — neplauzibil de simplă şi suspect de 217
moralistă — a reîncarnării şi karma1. Fericirea prezentă e răsplata pentru virtutea dintr-o viaţă anterioară, sau dacă acum suferi, nu-i decît vina ta — ai păcătuit într-o altă existenţă. Eliberarea din necontenita învîrtire a roţii reîncarnărilor şi morţilor, din neîncetata succesiune de paradisuri de fabricaţie proprie şi iaduri preparate la domiciliu — acesta e scopul vieţii, raţiunea ultimă a existenţei umane.
In vestul creştin enigma era soluţionată (sau poate am fi mai aproape de adevăr spunînd că era reformulată) în termenii unui act, absolut incognoscibil, de predestinare supranaturală -— un act pentru care nu se putea da nici o raţiune logică şi — în absenţa credinţei în reîncarnare — nici măcar o raţiune etică acceptabilă. Era pur şi simplu o chestiune care ţinea de arbitrarul omnipotenţei, de bunul plac al lui Dumnezeu.
Destinul omului e o chestiune care depinde, printre altele, de deosebirile vizibile dintre indivizii umani. Dar aceste deosebiri sînt moştenite sau dobîndite sau şi moştenite şi dobîndite ? Secole la rînd a părut firesc ca procesul „Natura versus Natura" să fie dezbătut în termenii teologiei şi metafizicii.
Augustinienii i-au combătut pe Pelagieni ; proto-behavioriştii, ca de pildă Helvetius, au reacţionat împotriva creştinismului jansenist susţinînd, în pofida oricărei probabilităţi şi fără nici un fel de dovadă, că orice păstor din Cevennes poate fi transformat, printr-o instruire potrivită, într-un nou Isaac Newton sau (la dorinţă) într-o nouă replică a Sfîn-tului Francisc de Assisi. „Tot ce iese din mîinile Creatorului e bun spunea Rousseau.
mîinile omului pervertesc totul",
1 Teoria budistă a predeterminării destinului omului de către acţiunile sale dintr-o existenţă
anterioară.
218
Acum, Creatortil nu mai e la modă ; dar, determinismul mediului înconjurător rămîne cadrul de referinţă în care îşi ţes simţirile şi gîndirea mulţi oameni ai ştiinţelor sociale şi mulţi oameni de litere.
Unilateralitatea lor este, fără doar şi poate, de nescuzat, pentru că de ştiinţa geneticii am avut parte de cînd ne ştim pe lume şi studiul neştiinţific al deosebirilor înnăscute dintre oameni a apărut odată cu literatura. în nici o epocă şi în nici un loc din lume, unui dramaturg sau unui prozator aflat în toate minţile nu i-ar fi trăsnit prin cap să îmbrace un caracter, să spunem, ca Falstaff în fizicul lui Hotspur, sau temperamentul domnului Pickwick în trupul lui Uriah Heep.
începuturile ştiinţei destinului omenesc (în măsura în care destinul nostru depinde de particularităţile noastre înnăscute) pot fi găsite în teoria umorilor, aparţinînd medicinei greco-romane. Oamenii se aseamănă între ei întrucît toate organismele omeneşti secretează cele patru umori. Deosebirile dintre ei rezultă din faptul că aceste umori sînt amestecate în proporţii diferite. Bolile sînt rezultatul unei tem-porare dezechilibrări a balanţei umorilor. Fiecare dintre noi e investit, congenital, cu temperamentul său unic, sau cu propria sa îmbinare de umori. Cînd amestecul e clătinat, apare indispoziţia.
Tipologia dramelor lui Ben Jonson se întemeia pe cea mai înaintată teorie ştiinţifică a epocii lui. Erau teorii rudimentare şi, din această pricină, personajele lui Ben par mai puţin reale, mai puţin omeneşti decît cele ale contemporanului său mai puţin ştiinţific, creatorul lui Falstaff şi al Cleopatrei.
Abia în secolul douăzeci ştiinţa a ajuns, în sfîrşit, din urmă literatura şi a început să coreleze deosebirile fizice cu deosebirile de temperament şi comportare. Ceea ce realizaseră intuitiv oamenii de litere, se enunţa acum metodic de către experimentatori şi statisticieni. La nivelul anatomiei, predestinarea
219
genetică era studiată de Kretschmer, Stockard şi William Sheldon ; la nivelul biochimiei, de Roger Williams şi în ce priveşte alienarea mintală, de Hoffer, Osmond, Heath, Altdorf şi numeroşi cercetători din Rusia şi Cehoslovacia.
Astăzi e limpede că tendinţa spre schizofrenie şi poate că şi cea spre alte serioase boli mintale e înnăscută. Tot astfel şi anumite tendinţe spre acel gen de comportament pe care-l numim delincventă. Crima ca destin era titlul unei cărţi (publicată în traducere engleză în 1930, cu o introducere de J. B. S. Haldane), în care Johannes Lange recapitula concluziile experienţelor sale efectuate pe perechi de gemeni identici şi identic de criminali. Douăzeci de ani mai tîrziu, cercetările lui Sheldon şi ale lui Glueck au stabilit o corelaţie între comportarea delincvenţilor şi anumite trăsături fizice şi temperamentale moştenite.
Haina-l face pe om, dar, pe de altă parte, din coadă de cline nu faci sită de mătase. Vechile proverbe se contrazic făţiş dar ambele sînt corecte. Predestinat prin ereditate, omul este în acelaşi timp postdestinat de mediu. O predestinare vag nefavorabilă, poate fi contracarată de o postdestinare categoric bună ; dar chiar şi cele mai bune postdestinări nu s-au dovedit pînă