culturală, purtată pe valul creştinismului. Teologia medievală a îmbogăţit noua teorie încorporîndu-i ipotezele ştiinţei aristotelice. Vegetativ, animal şi raţional, sufletul era o trinitate în unitate ; şi această trinitate în unitate activa un trup care era un amestec variabil de patru-în-unu, fierbinte, rece, umed şi uscat, adică sanguin, flegmatic, coleric şi melancolic.
Această medievală treime într-un cuartet era încă şi mai susceptibilă a fi supusă intervenţiilor supranaturale decît vechea asociaţie combativă somatopsihică. Perşii, evreii şi 224
creştinii au adăugat superstiţiilor homerice fanteziile lor repulsive asupra asalturilor persistente ale unor numeroşi vrăjmaşi, asupra invaziilor diavoleşti, pactelor dintre nişte aşa-zişi magicieni şi locuitorii acelui iad concret, material, în care, conform celor mai de bază
teologi, nouăzeci şi nouă la sută din rasa umană e osîndită să sufere chinuri eterne. Oricît de excentrice ar părea astăzi aceste vechi teorii asupra naturii umane, fapt este că au fost operante. Ghidaţi de antropologia tradiţională şi de propriile lor intuiţii, străbunii noştri au izbutit să supravieţuiască, să realizeze progrese tehnologice, să creeze organizaţii sociale viabile şi splendide opere de artă. Numai că, ce-i drept, prea des îşi luau teoriile în serios*
confundau fanteziile poetice cu adevărurile stabilite, metaforele pitoreşti cu realitatea, verbiajul acelor litterateurs filozofanţi cu cuvîntul Domnului. Şi cînd se întîmplau asemenea lucruri, urmau, inevitabil, dezastre. Supunîndu-se dictatelor unei antropologii şi ale unei concepţii de viaţă nerealiste, întreprindeau acţiuni de nebunie individuală şi colectivă -—
autotorturîndu-se înfiorător sau prigonin-du-i la fel de înfiorător pe eretici; repudiind viaţa instinctuală şi torturînd cu sadism pe nefericitele femei acuzate de vrăjitorie ; cultivînd puritanismul şi lansîndu-se în cruciade ; purtînd odios de sălbaticele războaie religioase.
Noţiunile pe care noi le luăm prea în serios nu sînt totuna cu cele care i-au împins pe străbunii noştri în maniile lor aberante. Dar, deşi cauzele diferă, rezultatele, cele puţin la nivelul colectiv, sînt identice. Teoriile nerealiste cu privire la natura lumii i-au împins pe strămoşii noştri să tortureze, să prigonească şi să ucidă —- întotdeauna în numele lui Dumnezeu. Şi noi ucidem, prigonim şi torturăm, dar nu pentru a-l îmbuna pe Alah, sau a face pe plac Sfintei Treimi: Paranoia noastră colectivă este
225
organizată în numele unui Naţionalism idolatrizat, sau al unor Divine Partide Politice.
Noţiunile greşit înţelese, cuvintele şi frazele supraevaluate sînt noi; dar măcelurile şi oprimările care rezultă din acestea sînt înfricoşător de familiare.
Nu e necesar să mai arătăm că ştiinţa nu oferă nici o justificare pentru măcel şi opresiune.
Mer-gînd mină în mînă cu progresul tehnologiei, ea oferă doar mijloacele de a săvîrşi vechile demenţe pe o cale mai nouă şi mai eficientă. Scopurile slujite de ştiinţă sînt formulate în termenii a ceea ce este mai neştiinţific în concepţia noastră curentă asupra naturii şi a potenţialului uman şi asupra faptului — biologic şi psihologic, în ceea ce priveşte omul-specie şi omul-persoană-individuală — de a trăi şi de a fi uman.
A ne atrage necontenit atenţia asupra acestei stări de lucruri groteşti şi din ce în ce mai primejdioase, este, de bună seamă, una dintre funcţiile, una dintre datoriile primordiale ale omului de litere din secolul douăzeci.
31
Am început cu monismul primitiv al lui Homer, şi cu asocierea plină de controverse a factorilor so-mato-psihici. Am trecut mai departe la şamanii sciţi, cu tehnicile lor de mediumuri „clairvoyantes", iar de la şamanism am trecut la teoriile orfice, pitagoreice şi platonice asupra omului ca suflet detaşabil, autonom şi unitar, închis într-o temniţă-mor-mînt corporală. De la acestea am trecut la ipoteza creştină asupra omului — o ipoteză care a fluctuat între un dualism aproape manichean şi un soi de monism rămas nelămurit, care s-a exprimat prin doctrina obscur escatologică a reînvierii trupului.
226
Dualismul ferm apare odată cu Descartes, şi, timp de mai bine de două secole, rămîne teoria în termenii căreia oamenii de ştiinţă şi, cu cîteva excepţii, oamenii de litere, vor concepe organismul uman şi relaţia sa cu lumea externă.
Secolul al nouăsprezecelea a fost martorul desprinderii psihologiei ca ştiinţă de sine stătătoare şi a psihiatriei ca specialitate a medicinii. Studiul hipnozei a revelat faptul interesant că multe dintre fenomenele ciudate, atribuite odinioară intervenţiilor supranaturale, pot fi reproduse prin sugestie sau pe calea „paselor magnetice" şi pot fi explicate cel mai bine printr-o teorie a activităţii mentale sub-conştiente.
William James 1 a datat naşterea psihologiei moderne specifice odată cu publicarea de către F.W.H. Myers2, pe la începutul anilor 1880, a unei comunicări în care se emitea teoria (mai tîrziu dezvoltată pe larg în opera postumă Personalitatea Umană a lui Myers) eului subliminal.
în 1895, după cîţiva ani de experimentare a noilor tehnici terapeutice, Freud a publicat prima sa carte şi a formulat faimoasa teorie a comportamentului uman în termenii libido-ului, refulărilor şi subconştientului dinamic. Ipoteza lui Freud era mai puţin cuprinzătoare decît cea a lui Myers ; pentru că, spre deosebire de contemporanii săi mai vîrstnici din Anglia, el acorda foarte puţină atenţie la cea ce se poate numi partea pozitivă a subconştientului. Myers era mai interesat de Menos decît de Ate ; interesul primar al lui Freud se axa pe starea de spirit care 1 William James (1842—1910), filozof american, nepot al scriitorului Henry James. Principiile de Psihologie, publicate în 1890, au avut o covîrşitoare influenţă asupra dezvoltării psihologiei moderne.
2 Frederic William Henry Myers (1843—1901), poet şi eseist englez, renumit pentru investigările sale în domeniul psihologiei.
227
Iduce la dezastru, şi nu pe cea care duce la succes. Ca medic cercetător, cu o vastă clientelă de pacienţi isterici şi nevrotici, Freud a avut ample prilejuri de a observa activităţile destructive ale lui Ate, şi extrem de puţine de a observa influxurile lui Menos, vizitarea de către Muze, adică fenomenele de „entuziasm" (en-theos — înăuntrul lui Dumnezeu), sau poveţele acelui soi de demon care-i vorbea lui Socrate.
Unilateralitatea viziunii lui Freud asupra subconştientului a fost corectată de C. G. Jung — ba încă din plin. Jung era interesat de Menos, dar el pare să fi crezut că Menos îşi împlineşte acţiunile benigne numai pe calea unui uriaş aparat de simboluri. Mulţumită moştenirii caracteristicilor dobîndite, noi toţi ne-am născut cu o mare rezervă de arhetipuri. Pentru Jung, subconştientul e un panteon mitologic, foarte aglomerat. Freud îl vedea mai curînd ca pe un pisoar subteran, mîzgălit (pentru că Freud era interesat de simbolurile exclusiv sexuale) cu tot felul de inscripţii pornografice.
Semnificativ este faptul că pacienţii terapiştilor freudieni visează regulat în simboluri freudiene, în timp ce pacienţii terapiştilor jungieni îţi vorbesc întruna de arhetipuri.
Se afirmă că un nevropat a dobîndit o viziune interioară, atunci cînd, datorită unui bombardament constant de sugestii explicite sau camuflate, acceptă teoria predilectă a terapistului său asupra naturii umane.
Ipoteza freudiană are multe puncte vulnerabile. Foloseşte cuvinte care sună şi arată a terminologie ştiinţifică, dar care de fapt nu sînt deloc ştiinţifice, 228