refuză să simplifice şi, dimpotrivă, stăruie să îmbrăţişeze cît mai multe aspecte ale unei relaţii extrem de complexe.
în acest context, e vrednic de remarcat că oamenii de litere sînt întotdeauna gata să prelucreze cu trudă subiecte obscure de natură neştiinţifică, dar nu sînt dispuşi să investească acelaşi efort pentru transfigurarea artistică a unor materii prime ştiinţifice, intrinsec mai clare.
232
233
Iată, de pildă, versurile cu care începe poemul lui Ezra Pound „Lîngă Perigord".
Un Perigord, preş del muralh Tan que i puosch'om gitar ab malh. Ţi-ar place, Maestre Cino, să iasă
inimile Oamenilor din pulbere şi să-şi spună Tainele nu-i aşa ? Citeşte-atunci printre rîndurile Lui Uc St. Cire, Dezleagă-mi ghicitoarea, povestea doar o ştii. 1
Şi poemul continuă astfel — Browning într-o haină modernă — dar o haină modernă cîrpăcită cu petice din provensala veche, garnisită şi înzorzonată cu tot felul de farafastîcuri medievale. Ca să poată
sesiza sensul a ceea ce se comunică, cititorul de cultură medie trebuie să muncească la descifrarea citatelor şi aluziilor istorice la fel de greu cum ar munci la înţelegerea termenilor tehnici dintr-un articol apărut în revista „Natura" sau în „Arhivele Neurologiei."
Inutil să subliniem, nu există nici un fel de corespondenţă directă între meritele unei opere literare şi importanţa subiectului ei. întîmplări obişnuite şi idei banale au servit ca materie primă la făurirea unor opere nemuritoare. In acelaşi timp, teme de importanţă majoră încăpute pe mîna unor scriitori bine intenţionaţi dar netalentaţi s-au prefăcut în cea mai plată literatură.Dar acolo unde e vorba de realizările unor talente autentice, desigur . că o bucată literară bine scrisă, tratînd un subiect interesant şi important în sine, este neîndoielnic preferabilă unei bucăţi bine scrise, dar care tratează un subiect lipsit de interes şi de importanţă. Cel puţin pentru mine, faptele înregistrate şi ipotezele emise do oamenii de ştiinţă în legătură cu străvechea problemă a omului privit în multiplul său amfibianism, sînt exrem de interesante şi de importante — mult mai interesante şi mai importante decît, să zicem, anecdota medievală care formează tema poemului domnului Pound. Admir poemul, dar aş fi dorit ca autorul său, ii miglior fabbro * şi experimentat purificator al cuvintelor tribului, să-şi fi folosit talentele pentru a transfigura unele dintre descoperirile ştiinţei moderne, făcînd astfel cu putinţă ca această nouă materie primă să-şi găsească locul, alături de tradiţionalele subiecte ale poeziei, într-o operă de înaltă valoare literară.
Omul, această amfibie multiplă, trăieşte într-o stare cronică de război civil, mai ascuţit, sau mai domol.
Studiul adevărat al omenirii este întotdeauna un studiu al „cruntei dispute între damnaţiune şi lutul muncit de pasiuni", al acelei
... trudnice condiţii-n care-i zămislită umanitatea Născută sub o lege, sub alta pusă la-ncercare Sădită
în trufie, şi-osîndind vanitatea Din fire bolîndă, dar simulînd vigoare.2
Şi Fulke Greville îşi încheie strofa cu o întrebare :
Prin aste legi contrarii, Natura ce-o fi urmărit, Pasiune şi raţiune, şi cuget împărţit ?
La vechile ■ răspunsuri teologice, metafizice şi paleofiziologice, ştiinţa secolului XX a adăugat şi altele de o natură diferită. Disputa cruntă între damnaţiune şi lutul muncit de pasiuni este privită
1 Ezra Pound — Near Perigord.
234
1 Cel mai bun făurar (it.) — este dedicaţia făcută de T. S. Eliot lui Ezra Pound la poemul „Ţara pustie".
2 Citat din poemul Mustapha de Fulke Greville (1554—1600).
235
acum ca expresia faptului că o veche tulpină de creier este asociată cu o scoarţă nouă, supradimensio-nată ; că un sistem endocrin dezvoltat în vederea supravieţuirii în sălbăticie a fost plasat în trupurile unor bărbaţi şi femei care trăiesc în condiţiile unor grădini zoologice culturale de un tip sau altul. Şi situaţia fiecărui individ în parte se complică prin faptul că, din punct de vedere anatomic şi biochimic, este unic. Trăsăturile care-l deosebesc de alţi indivizi sînt, pentru el, aproape la fel de importante ca şi similitudinile — în unele cazuri, chiar, i se par mai importante. Explicaţiile ipotetice date de ştiinţa modernă nu ne sînt oferite pe calea experienţei imediate. Dar nici explicaţiile ipotetice ale teologiei şi metafizicii n-au fost oferite pe asemenea cale. In acest context anume, experienţa noastră imediată
cunoaşte o singură formă : cea a cronicului război civil din lăuntrul nostru, şi a consecinţelor sale : anxietate, furie, frustrare şi aşa mai departe. Explicaţiile date în termenii lui Dumnezeu şi ai Satanei, ai păcatului, conştiinţei şi imperativului categoric, ai doctrinei karma, graţiei divine şi predestinării sînt la fel de uşor deductibile, la fel de public raţionale ca şi explicaţiile omului de ştiinţă în termenii evoluţiei şi neurologiei, a unicităţii biochimice în dezacord cu cerinţele educaţionale de uniformitate.
O reacţie individuală la o ipoteză publică poate constitui o experienţă particulară de mare intensitate.
De pildă, în trecut, se înregistrau, în mod comun, crize de deprimare şi sinucideri disperate în rîndul persoanelor slabe de înger, care luau prea în serios sanctificatele noţiuni ale osîndei veşnice pentru păcătoşii care încălcaseră legile promulgate de mentalitatea locală. Disperarea ca reacţie subiectivă la ipoteza publică a iadului, poate ceda locul consolării ca reacţie subiectivă la ipoteza publică a izbăvirii.
In mod analog, reacţiile subiective la ipotezele publice
ale geologiei lyelliene şi biologiei darwiniste au luat la unii indivizi forma unei plăcute senzaţii, absolut particulare, de eliberare din cătuşele străvechilor superstiţii, iar la alţii s-au manifestat printr-un deprimant simţ de frustrare, prin experienţa inco-municabilă a totalei singurătăţi într-un univers ostil.
Reacţiile subiective la ipotezele enunţate de ştiinţa •* modernă cu privire la natura umană pot lua forma deprimării individuale, bucuriei individuale, indiferenţei individuale — în funcţie de temperament şi de educaţie. Ceea ce trebuie însă reţinut este faptul că oricît ar fi ele de uşor deductibile şi public raţionale, ipotezele ştiinţifice asupra omului în multiplul său amfibianism pot lesne stîrni, într-o minte cultivată, experienţe unice de bucurie sau tristeţe, de speranţă în viitor sau de nostalgică melancolie.
In trecut, scriitorilor li s-a părut foarte uşor să încorporeze în poemele, piesele, sau povestirile lor ipotezele uman dramatice şi pitoreşti ale teologiei şi metafizicii. Gîndiţi-vă, de pildă, la subiectul etern valabil al intemperiilor climatului sufletesc, cu prefacerile subite ale tonalităţii simţirii, ale concepţiei asupra lumii, ale judecăţilor de valoare. Cît de simplu i se părea lui George Herbert să lege aceste experienţe personale de doctrinele publice ale Bisericii ! „Cine ar fi crezut că inima mea ofilită şi închircită şi-ar putea redobîndi prospeţimea!"1 întreabă el. Dar de fapt, şi-a redobîndit prospeţimea, aşa încît
„acum, la bătrîneţe, înmuguresc din nou ; După atî-tea morţi, eu trăiesc şi scriu."