ii I
nale ; trebuie să rezistăm ispitei de a ne prosterna şi a adora imaginile intelectuale pe care le-am cioplit noi înşine după chipul şi asemănarea lumii (obiective sau subiective) cu care ne-a familiarizat experienţa noastră.
E drept, ispita e mare, pentru că intelectul are o deosebită slăbiciune pentru propriile sale creaţii. Mai mult, în cazul de faţă, abstracţiunile au fost transformate în baza unei realităţi sociale. Oamenii au încercat realmente să-şi pună în aplicare clasificarea în structura societăţii. Greşeala lui Pascal constă
în faptul că a aplicat la psihologia individuală şi colectivă clasificarea ierarhică a funcţiilor sociale în : mecanice şi liberale, spirituale şi laice. Am putea spune că a făcut mai mult decît o simplă aplicare : a afirmat că asemenea clasificare este inerentă însăşi naturii umane ba chiar şi celei neumane — aşadar, sistemul de castă ar avea o existenţă obiectivă în -univers. In felul acesta un aranjament social comod a"îost înălţat de el la rangul de factor primordial al psihologiei umane şi al structurii cosmice. Ce-i drept, aranjamentul social în speţă e cît se poate de comod. Toate marile civilizaţii calitative au fost ierarhice. Artele frumoase şi meşteşugurile vieţii au înflorit mai luxuriant în acele societăţi în care a funcţionat o distincţie netă între activităţile mecanice şi cele liberale. Civilizaţia noastră modernă este însă cantitativă şi democratică. Noi nu facem distincţii între mecanic şi liberal ■—• noi facem distincţii numai între bogaţi şi săraci. Societatea occidentală a fost total laicizată — ceea ce a produs efecte deprimante în acele activităţi umane considerate pînă acum a fi cele mai valoroase. America are douăzeci şi cinci de milioane de automobile şi, în schimb, o artă originală aproape inexistentă.
Pascal a considerat ierarhia socială drept un fapt incontestabil. E şi firesc. El n-a auzit niciodată de 252
vreo societate în care deosebirea dintre laic şi spiritual să nu fie net delimitată. Totuşi acest fapt nu-l justifică să presupună că ierarhia sa are într-adevăr o existenţă obiectivă în natură.
Realitatea, aşa cum o cunoaştem noi, este un tot organic. Separabile în teorie, cele trei ordine pasca-liene sînt, în practică, indisolubil legate. Şi nu trebuie să uităm că materia, spiritul şi supranaturalul sînt abstracţiuni arbitrare ale experienţei, şi că, la fel de bine, am putea concepe şi alte sisteme de clasificare. Soluţiile de continuitate cunoscute de noi .nu derivă, aşa cum susţine Pascal, din aceste trei abstracţiuni, care nu au o existenţă obiectivă, în afara intelectului care procedează la clasificare. Ele pot fi găsite mai curînd printre diversele stări ale realităţii integrale, aşa cum este experimentată
aceasta de către indivizi diferiţi, sau de către unul şi acelaşi individ în perioade diferite. De pildă în deosebirile dintre omul bolnav şi cel sănătos, dintre cel flămînd şi cel sătul, dintre cel plin de pofte şi cel satisfăcut, dintre tînăr şi bătrîn, dintre cel înzestrat cu facultăţi normale şi cel anormal, dintre europenii cultivaţi şi papuaşii primitivi ; toţi aceştia sînt separaţi între ei de o adîncă prăpastie.
Cei care doresc să afle cît de departe poate ajunge disocierea dintre un individ înzestrat cu un temperament neobişnuit şi ceea ce se consideră realitatea morală şi intelectuală acceptată ca normală de către majoritatea europenilor, n-au decît să citească Amintiri din Casa Morţilor de Dostoievski. Vor afla în ce universuri profund deosebite poate trăi unul şi acelaşi om în etape diferite. In teribila Moartea lui Ivan Mei, Tolstoi arată cît de profundă, cît de vastă este prăpastia ce separă omul sănătos de „acelaşi om", cînd moartea şi-a fîlfîit aripa asupră-i. Aceste două opere literare echivalează cu o întreagă
bibliotecă de tratate asupra teoriei cunoaşterii şi naturii realităţii. Cele mai multe argumente filozofice 253
1
sînt contradictorii; ele nu reprezintă decîţ controversa vehementă dintre doi indivizi care folosesc aceleaşi cuvinte, dar cu înţelesuri total diferite. X Reprezintă vrajba inutilă şi lipsită de speranţă dintre făpturile care aparţin, în ce priveşte gustul şi sentimentele, unor specii zoologice distincte. Un filozof îl acuză pe celălalt de concepţii stupide şi perverse asupra naturii lucrurilor, fără să-şi dea seama că
tocmai acele lucruri despre natura cărora el are păreri atît de hotărîte, sînt cu totul diferite de lucrurile discutate de celălalt. Universurile lor sînt paralele ; şi, de această parte a infinitului, ele nu se pot niciodată întîlni.
2. UNIVERSURILE PARTICULARE
Universul în care trăieşte fiecare individ este constituit în parte de ereditate, în parte de deprinderi dobîndite. Un om poate să se fi născut cu o puternică tendinţă de a trăi într-un anume soi de univers şi nu în altul ; dar aceste tendinţe congenitale nu sînt niciodată absolut exclusiviste. Cosmosul în care trăieşte fiecare dintre noi este, cel puţin în aceeaşi măsură, produsul educaţiei cît şi al moştenirii fiziologice ; deprinderea şi repetările de o viaţă întreagă îi determină forma şi conţinutul. Graniţele acestui cosmos sînt fixate convenţional printr-un soi de Tratat de la Versailles lăuntric. Dar un tratat de care Natura refuză să se lase legată în mod rigid şi permanent. Cînd omul natural, cu încărcătura lui normală de ereditate, simte nevoia să-şi recunoască Parlamentul propriului său spirit, sau să declare război unuia dintre Glorioşii săi Aliaţi, sau să răstoarne Biserica sa personală, atunci o face, cu sau fără
mustrări de cuget, pînă cînd acţiunea ilegală produce, la momentul convenit, o reacţie către legalitate, iar omul se simte dator să-şi ratifice din nou
254
tratatul. Oamenii se simt obligaţi, dintr-un fel de patriotism intelectual şi moral, să-şi apere în teorie (chiar dacă în practică s-ar putea să-l trădeze) cosmosul particular pe care şi l-au ales singuri ; sînt şovin-pozitivişti, sînt chiar de un şovinism mistic. Dar dacă sînt sinceri faţă de ei înşişi, îşi vor da seama că aceste elanuri patriotice sînt, din punct de vedere filozofic, nu numai deplasate, dar şi lipsite de justificare. Prin natura sa, nici un om nu locuieşte exclusiv într-un singur univers. Toate existen- 4
ţele — chiar şi cele ale bărbaţilor şi ale femeilor care posedă tendinţele congenitale cele mai marcate
—• se desfăşoară sub cel puţin două drapele şi, de obicei, chiar sub mai multe. Pînă şi cel mai frecvent pozitivist se lasă uneori tîrît de valul unei emoţii mistice. Pînă şi cei mai vajnici vînători de absolut, esteţii şi idealiştii, trebuie să se preteze la compromisuri cu lumea vulgară a relativităţii şi să i se adapteze măcar în ceea ce priveşte acţiunea de a mînca, de a se adăposti de intemperii, de a se conforma normelor convenţionale, atît cît să nu cadă în ghearele poliţiei. Pînă şi Podsnap 1 se poate să fi cunoscut uneori licăriri de iubire şi de poezie. Pînă şi omul cel mai sănătos, cel mai profund „om mediu", cu capul pe umeri, dintre toţi Ivanii Ilici, simte apropierea morţii, cel puţin o dată în cursul existenţei sale. Pînă şi cel mai evlavios catolic este uneori pyrrhonian * — ba nu, ar trebui să fie pyrrhonian (Pascal însuşi o afirmă). Singurii indivizi cu adevărat consecvenţi sînt morţii ; cei vii nu pot fi altfel decît diverşi. Dar orgoliul omului este atît de mare, atît de 1 Personaj din romanul lui Ch. Dickens Prietenul nostru comun, întruchipare a mulţumirii de sine, a infatuării şi a mercantilismului.