adevăratei ei firi şi ale sentimentelor ce nutreşte pentru Othello. Dar şi aceste imagini pe negativ sînt tot ale ei, în ele pot fi recunoscute caracteristicile eroinei — victimă a unei tragedii.
Pe cînd, dacă Desdemona, coborînd pe ţărmul Cyprului, s-ar fi răsturnat cu picioarele în sus, precum nu mai puţin încîntătoarea Sophia, şi ar fi dezvăluit privirilor inconvenienţa lenjeriei din secolul al şaisprezecelea, piesa n-ar mai fi fost Othello pe care o ştim noi. Dacă Iago ar prăsi o întreagă familie de mici cinici, iar doza de amărăciune şi de înverşunată negare din piesă ar fi dublată sau chiar întreită, Othello ar rămîne, în esenţă, tot Othello. Dar numai cîteva mărunte neconcordanţe de tip Fielding şi ar fi de ajuns ca s-o distrugă — s-o distrugă, desigur, ca tragedie ; pentru că nimic n-ar împiedica-o să
rămînă o admirabilă dramă de alt tip.
Realitatea este că tragedia şi ceea ce am numit eu Adevărul Total sînt noţiuni incompatibile ; se exclud una pe cealaltă. Există unele lucruri pe care nici cele mai bune tragedii, nici măcar cele shakespeareane, nu le pot absorbi.
Pentru a crea o tragedie, artistul trebuie să izoleze un singur element din totalitatea experienţei umane şi să-l folosească, exclusiv, în chip de material. Tragedia este ceva care s-a separat de Adevărul Total, e distilată din el, ca să spunem aşa, precum se distilează o esenţă din floarea vie. Tragedia este pură
din punct de vedere chimic. De aci provine forţa ei de a acţiona prompt şi intens asupra afectivităţii noastre.
Astfel, pornografia pură din punct de vedere chimic (în rarele ocazii cînd se întîmplă să fie scrisă
convingător, de către cineva înzestrat cu darul „transpunerii" lucrurilor) constituie un drog cu acţiune emoţională rapidă, de o forţă incomparabil mai mare decît cea a Adevărului Total despre senzuali-24
tate, sau chiar (pentru mulţi) decît cea a însăşi realităţii carnale şi tangibile.
Tocmai datorită acestei purităţi chimice îşi împlineşte tragedia atît de eficient funcţia ei de catharsis.
Rafinează, amendează, dă un stil vieţii noastre emoţionale, şi o face cu rapiditate şi cu forţă. Puse în contact cu tragedia, elementele făpturii noastre se rînduiesc, cel puţin pentru moment, într-un tipar de ordine şi frumuseţe, aşa cum pilitura de fier se rînduieşte sub influenţa unui magnet. Dincolo de toate variaţiile sale individuale, fundamental, tiparul este întotdeauna acelaşi. După ce-am citit sau ascultat o tragedie, ne ridicăm cu simţămîntul că :
f j Amicii noştri sînt extazul, chinul
s "; Şi iubirea, şi-a omului nebiruită minte ; şi cu convingerea plină de eroism că şi noi am rămîne de nebiruit dac-am fi supuşi la chinuri, ba chiar, în culmea agoniei şi noi ne-am păstra iubirea neştirbită, ba chiar am învăţa să cunoaştem extazul.
Tocmai pentru că ne infuzează asemenea sentimente, tragedia este socotită atît de valoroasă.
Dar care sînt meritele artei Adevărului Total ? Ce ne infuzează ea din ceea ţe .merită a fi infuzat ?
Haideţi să încercăm să descop'&rmi/'
Arta Adevărului Total depăşeşte Mmitele tragediei şi ne arată, chiar dacă numai prin aluzii şi implicaţii, ce s-a petrecut înainte ca povestea tragică să fi luat fiinţă, ce se va petrece după ce se \ta încheia, ce se petrece concomitent cu ea în altă parte (şi acest „în altă parte" include toate părţile structurilor fizice şi mintale ale protagoniştilor care nu sînt angajaţi imediat în conflictul tragic.) Tragedia este un vîrtej, arbitrar izolat, pe suprafaţa unui fluviu amplu, care curge majestuos, irezistibil, în jurul, dedesubtul, şi de fiecare parte a viitorii. Arta Adevărului Total încearcă să sugereze 25
curgerea întregului fluviu, precum şi a vîrtejului. E cu totul distinctă de tragedie, deşi poate să
conţină, printre alte componente, şi toate elementele din care-i alcătuită tragedia. („Unul şi acelaşi lucru", plasat în contexte diferite, îşi pierde identitatea şi devine, pentru spiritul receptor, o suită de lucruri diferite).
în arta Adevărului Total chinul poate fi la fel de real, iubirea şi spiritul omenesc la fel de nebiruite, de admirabile, de elevate ca şi în tragedie.
De pildă, victimele Scilei suferă la fel de sfîşietor ca şi Hippolyte cel devorat de monştri din Phedre ; supliciul mintal al lui Tom Jones cînd crede că a pierdut-o pe Sophia, şi că a pierdut-o din vina lui, nu-i cu nimic mai prejos de cel al lui Othello, după uciderea Desdemonei.
(Faptul că puterea de „a transpune" a lui Fielding nu o egalează nicidecum pe cea a lui Shakespeare este, desigur, accidental). Dar autorii Adevărului Total plasează supliciile şi implacabilităţile într-un alt context, mai larg, făcîn-du-le prin aceasta să înceteze de a mai fi intrinsec identice cu supliciile şi implacabilităţile tragediei, în consecinţă, arta Adevărului Total produce asupra noastră un efect cu totul diferit de cel al tragediei. Niciodată după ce citim o operă a Adevărului Total nu încercăm o senzaţie de eroică exaltare ; ci una de resemnare, de acceptare (şi acceptarea poate fi eroică). Fiind impură din punct de vedere chimic, arta Adevărului Total nu ne poate emoţiona cu aceeaşi rapiditate şi pregnanţă ca tragedia sau ca oricare artă pură din punct de vedere chimic. Cred, însă, că efectele ei sînt mai durabile. Exaltarea care urmează lecturii sau ascultării unei tragedii este de natura unei beţii trecătoare. Făptura noastră nu poate păstra multă vreme tiparul impus de tragedie. îndepărtaţi magnetul şi toată pilitura de fier care iar talmeş-balmeş. Dar tiparul acceptării şi resemnării pe care ni-l impune literatura Adevărului Total, deşi 26
L
poate mai puţin frumos ca model este (probabil tocmai din această pricină) mai stabil.
Catharsis-ul tragediei e violent şi apocaliptic ; catharsis-ul literaturii Adevărului Total e mai blînd şi mai durabil.
în zilele noastre, literatura a devenit din ce în ce mai acut conştientă de Adevărul Total — de vastele oceane de mărunţişuri neimportante, de întîmplări şi gînduri care-şi întind tentaculele în toate direcţiile, din oricare punct-insulă (un personaj, o întîm-plare) ar dori autorul să
contempleze faptele. A impune acele limitări arbitrare pe care e nevoit să le impună oricine doreşte să scrie o tragedie, devine o treabă din ce în ce mai dificilă — ba chiar aproape imposibilă pentru cei ce sînt cît de cît sensibili la contemporaneitate.
Aceasta, desigur, nu înseamnă că scriitorul modern trebuie să se rezume la o manieră
naturalistă. Poţi sugera Adevărul Total fără să etichetezi conştiincios fiecare obiect care-ţi intră în raza vizuală. O lucrare literară poate fi scrisă în termenii fanteziei pure şi totuşi să
implice Adevărul Total.
Dintre toate operele importante ale literaturii contemporane nici una nu este tragedie pură. Nu există scriitor contemporan de bază care să nu prefere să statueze sau să sugereze Adevărul Total. Oricît de diferiţi ar fi ca stil, etică, filozofie, intenţie artistică pe scara valorilor acceptate, scriitorii contemporani au ca trăsătură comună faptul de a fi interesaţi de Adevărul Total. Proust, D. H. Lawrence, Andre Gide, Kafka, Hemingway — iată cinci dintre cei mai semnificativi şi proeminenţi scriitori contemporani. Cinci autori diferiţi la maximum unul de celălalt. îi leagă doar atît : nici unul dintre ei nu a scris tragedie pură, toţi sînt preocupaţi de Adevărul Total.
Mi-am pus uneori întrebarea dacă tragedia, ca formă artistică, n-ar putea fi osîndită la moarte.