Nu socotesc necesar să repet argumentele prin care Pascal a dărîrnat pretenţiile raţionaliştilor de a atinge, prin mijloace omeneşti, cunoaşterea unui absolut. Panoplia lui Montaigne îi stătea, comod, la îndemînă ; el a ascuţit şi a muiat în venin armele pyrrhoniene aflate în această panoplie. Raţionaliştii au fost măcelăriţi în chip elegant, artistic, dar fără milă. O sută şi ceva de ani mai tîrziu, aveau să fie din nou măcelăriţi de Kant şi, după scurgerea altui secol, măcelul avea să se repete, de astă dată cu o ferocitate demnă de Timur Lenk, sub mîna lui Nietzsche. Pragmatiştii, umaniştii, filozofii ştiinţei 1 Philip Sidney (1554—86), scriitor clasicist englez, autorul romanului pastoral Arcadia, în care fiecare capitol se îr.cheie cu o eclogă.
2 Roman cavaleresc, eroic, de Madeleine de Scudery (1609—1701).
263
continuă masacrul. Dar, deşi ciopîrţiţi, raţionaliştii ies mereu la iveală asemenea capetelor Hydrei. Lumea cultivată şi cea necultivată colcăie de ei. Supravie-j ţuirea raţionalismului încolţit în ghearele unui ine-l vitabil criticism destructiv, este un tribut adus, dacăl nu inteligenţei umane, cel puţin dragostei ei de viaţă. I Pentru că raţionalismul, în felul său greoi şi cam prostesc este o iluzie cu valoare biologică, anume o minciună vitală. „Cînd adevărul unui anumit lucru este necunoscut — spune Pascal cu două sute de ani -înaintea lui Nietzsche — e bine să ne găsim un fals'
\; \J/ oarecare asupra căruia să concentrăm minţile oamenilor." Unicul defect al raţionalismului ca minciună Vitală este că nu e îndeajuns de vitală. Dacă-i vorba de o minciună vitală, atunci mitologia politeistă era preferabilă sistemului raţionalist al abstracţiunilor. Falsitatea raţionalismului este manifestă pentru oricine şi-ar da osteneala să examineze cu o optică
neviciată de prejudecăţi şi cu o inteligenţă obiectivă paralogismele sale. Dacă raţionalismul stimulează viaţa, apoi o face foarte anemic. Fiind un om de o inteligenţă remarcabilă, Pascal şi-a dat seama că nu poate atinge, pe calea raţiunii, absoluturile după care tînjea. Un absolut raţional, înseamnă o contradicţie în sine. Singurul absolut în care ar putea crede un om inteligent este unul iraţional. Faptul că a realizat stupiditatea raţionalismului, l-a confirmat pe Pascal în catolicismul său.
6. REVELAŢIA
„Cest en manquant de preuves, spune el despre creştini, qu'ils ne manquent pas de sens.11 1
Deci,
1 Pentru că dovezile le lipsesc, dau în schimb dovadă de inteligenţă, (fr.).
raţionaliştii care nu se găsesc veşnic în lipsă de dovezi, dau dovadă de lipsă de inteligenţă.
Cînd e vorba de absoluturi, raţiunea devine nerezonabilă. „II n'y a rien si conforme ă la raison que ce desaveu de la raison." x Fiind un om rezonabil, Pascal a dezavuat raţionalismul şi s-a dedicat, în schimb, revelaţiei. Absoluturile revelaţiei trebuie să fie absoluturi autentice, ferme, eterne, în mijlocul fluxului difuz al vieţii, absoluturi nealterate de întîmplare. Trebuie să fie autentice pentru că revelaţia este, prin definiţie, non-umană. Dar însăşi definiţia non-umanului este umană ; iar revelaţiile sînt formulate în termenii limbajului uman, şi sînt produsul unor fiinţe individual umane, care au trăit uman în spaţiu şi timp. Aşadar, fatalmente, ne reîntoarcem la relativităţi. Nici ingenioasele argumentaţii istorice conţinute în părţile următoare din Pensees (argumente pe care Cardinalul Newman avea să le dezvolte mai tîrziu cu obişnuita lui subtilitate), nu contribuie cu nimic ca să ne smulgă din domeniul relativităţilor. Pascal a încercat să demonstreze Adevărul Istoric al revelaţiei creştine. Dar, vai
! Adevărul Istoric nu există în sine — tot ce deţinem sînt doar nişte păreri despre trecut, mai mult sau mai puţin probabile, păreri care se schimbă de la generaţie la generaţie. Vorbind matematic, istoria este o funcţie a gradului de ignoranţă şi a prejudecăţilor personale ale istoricilor. Istoria unei epoci care a lăsat în urmă prea puţine documente se află la discreţia descoperirilor arheologice ; o descoperire fericită poate duce de la o zi la alta la o revizuire radicală a datelor. In cazurile în care împrejurările par să ne fi condamnat la o ignoranţă
definitivă şi permanentă, ne putem aştepta ca părerile istorice să fie cel puţin 1 Nimic nu-i mai conform cu raţiunea decît această dezavuare a raţiunii, (fr.).
264
265
tot atît de stabile ca şi lipsa de cunoştinţe a istoricilor. Dar aceasta se întîmplă numai cînd evenimentele în chestiune sînt total indiferente. Atîta timp cit evenimentele din trecut continuă să deţină o anumită actualitate, istoria lor o să varieze de la epocă la epocă, şi aceleaşi documente vor fi reinterpretate, aceeaşi ignoranţă definitivă va constitui baza unor opinii mereu noi. în cazurile în care documentele sînt numeroase şi contradictorii (iar imperfecţiunea dovezilor umane este atît de mare încît documentele numeroase sînt întotdeauna contradictorii), fiecare istoric va alege mărturia care se potriveşte cel mai bine cu propriile lui prejudecăţi, şi va ignora sau va subaprecia tot restul. Punctul cel mai apropiat de Adevărul Istoric îl constituie opinia identică, susţinută de diverşi istorici succesivi, asupra unor evenimente din trecut care nu stîrnesc un interes vital. Opiniile asupra drepturilor de proprietate asupra pămîntului în Evul Mediu nu sînt susceptibile să fie supuse unor fluctuaţii serioase, din simplul motiv că problema proprietăţii asupra pămîntului în Evul Mediu are şi va continua să aibă
un interes pur academic. Pe de altă parte, însă, creştinismul nu e o problemă academică. Din această
cauză, documentele privitoare la originile religiei vor trece printr-un constant proces de re-interpretare.
Dovezile umane îndoielnice (şi toate dovezile umane sînt îndoielnice) au dat naştere şi vor continua să
dea naştere, atîta timp cit creştinismul va trebui să justifice un alt interes decît cel pur academic, unei mari varietăţi de opinii generate de spirite variat constituite şi în mod variat atacate de prejudecăţi.
Aceasta este realitatea din care Pascal a încercat să extragă acel lucru inexistent : Adevărul Istoric.
266
7. TEMEIURI ISTORICE ALE CREDINŢEI LUI PASCAL
Poate să pară ciudat faptul că Pascal nu şi-a dat seama de inutilitatea încercării de a descoperi un absolut chiar în revelaţia religiei. Dar dacă el nu a reuşit să trateze catolicismul tot atît de realist cum a tratat alte doctrine, aceasta s-a datorat faptului că Pascal a ţinut să creadă în absoluturile acestuia. El a simţit o nevoie de absolut şi această necesitate temperamentală a fost mai puternică decît inteligenţa sa. Despre temperamentul lui Pascal, despre acel suflet straniu al lui, „Naturaliter Christiana" \ dar de un creştinism atît de special şi mai curînd înfricoşător, voi vorbi mai tîrziu. Aci voi menţiona doar împrejurările exterioare care au stimulat dorinţa sa de a crede în absoluturile catolicismului. Acei ani de mijloc ai secolului al şaptesprezecelea, care au constituit scena istorică a scurtei existenţe a lui Pascal, au însemnat pentru Europa ani de nelinişti şi mizerie. Germania era devastată de cel mai sîngeros dintre războaiele religioase. In Anglia Parlamentul se războia cu regele. Franţa era fră-mîntată