Dar stomacul nu a fost singura parte pe care Pascal şi-a mortificat-o. Spiritul de mortificare, care e adevăratul spirit de „caritate" i-a inspirat ideea
1 Marile eforturi ale spiritului, spre care năzuieşte uneori sufletul, sînt lucruri în care nu se poate statornici; uneori se avîntă doar într-acolo, (fr.)
275
de a-şi face o cingătoare de fier cu cuie pe dinăuntru, îşi punea această cingătoare ori de cîte ori venea cineva să-l viziteze şi descoperea că-i face plăcere conversaţia, sau că se simte măgulit de forţa lui ca îndrumător spiritual : „II se donnait des coups de coude pour redoubler la violence des piqures, et se jaire ensuite ressouvenir de son devoir." *
Mai tîrziu, cînd boala l-a împiedicat să se mai concentreze asupra studiilor, a purtat cingătoarea în permanenţă, pentru ca înţepăturile ei să-i menţină spiritul mereu treaz la datorie.
In intervalele dintre aceste practici ascetice, Pas-oal a scris despre necesitatea de a păstra calea de mijloc, de a rămîne uman.
Dar toate acestea n-au fost decît abstracţii şi teorii. Creştinismul nu-i permitea să adopte o conduită elenistă, aşa cum nu-i permitea să gîndească pyrrhonist. Pascal, filozoful, a privit la lumea din jur şi a tras concluzia că „qui veut jaire l'ange fait la bete". Dar religia revelaţiilor îl obliga să încerce a fi un înger de abnegaţie, de conştientă şi consecventă atitudine extralumească. A făcut aceste eforturi şi a devenit — ce anume ? Poate că un înger pe altă
lume ; cine ştie ? Filozoful nu poate răspunde decît pentru lumea de aici şi, în lumea de aici, aşa-zisul înger „faisait la bete", în mod plicticos şi pedant. E de la sine înţeles că Pascal avea oroare de orice formă de senzualitate. Ura toţi îndrăgostiţii şi dorinţele lor. Ura frumuseţea care stîrneşte dorinţe impure. „Dacă se întîmplă vreodată să spun, de pildă, că am văzut o femeie frumoasă" scrie Mme Perier, „mă dojeneşte, arătîndu-mi că asemenea remarci nu trebuie niciodată făcute în prezenţa servitorilor sau a tinerilor, pentru că nu se ştie ce gînduri le-ar putea stîrni acestora." Despre căsă-
1 Se înghiontea singur cu cotul, pentru a spori violenţa înţepăturilor şi a-şi reaminti de datoria sa (fr.).
276
torie afirma într-o scrisoare adresată surorii sale că e „une espece d'homicide et comme un deicide" ]. Pentru că acei care se căsătoresc sînt interesaţi exclusiv de creatură, şi nu de creatorul ei, bărbatul care iubeşte o femeie îl ucide pe Dumnezeu în propriul său spirit şi, ucigîndu-l pe Dumnezeu, pînă la urmă se sinucide pe vecie.
Nu avea încredere nici în iubirea maternă. „Je n'oserais dire, scrie Mme. Perier, qu'il ne pouvait meme souffrir Ies caresses que je recevais de mes enjants, ii pretendait que cela ne pouvait que leur nuire, qu'on leur pouvait temoigner de la tendresse en miile autres manieres." 2
Spre sfîrşitul vieţii, acest om de principii nu şi-a îngăduit nici măcar plăcerea de a se ataşa de prietenii şi de relaţiile sale, nici măcar aceea de a fi îndrăgit, la rîndul său, de aceştia.
„Una dintre maximele fundamentale ale pietăţii sale era aceea de a nu îngădui niciodată cuiva să se ataşeze de el cu afecţiune ; şi dădea mereu a înţelege că aceasta este o greşeală în legătură cu care oamenii nu se controlează cu suficientă atenţie, o greşeală care poate avea consecinţe serioase, cu atît mai de temut cu cit ne apar adeseori ca lipsite de orice pericol". Cît de primejdioasă considera Pascal că poate fi această greşeală, se deduce din următoarele cuvinte înscrise într-un mic memorandum pe care-l purta mereu la el şi care a fost găsit asupră-i, după moarte : „Nu este drept ca oamenii să se ataşeze de mine... Ii voi dezamăgi pe cei cărora le-am inspirat asemenea dorinţă, eu nu pot constitui 1 Un soi de omucidere şi ca un fel de deicid. (fr.)
2 N-aş îndrăzni să spun că nu putea suporta dezmierdările pe care le primeam din partea copiilor mei, pretindea însă că aceasta nu făcea decît să le dăuneze, că tandreţea se poate manifesta pe o mie de alte căi.
27T
ţelul spre care se îndreaptă năzuinţele unui om şi nu deţin nimic din ceea ce i-ar putea satisface.
. .Dacă-i fac pe oameni să mă iubească, dacă-i atrag spre mine, păcătuiesc ; pentru că vieţile lor şi toate preocupările lor trebuie să fie închinate iubirii de Dumnezeu sau căutării dumnezeirii."
10. ASCETUL BOLNAV
Principiile sale, dorinţa de a fi angelic de consecvent, l-au împins pe Pascal spre acel „jaire la bete", care s-a manifestat atît în afara cît şi în interiorul sferei comportării personale şi a relaţiilor sociale. De pildă, dispreţuia arta pentru că diferă de morală, ori moralei i-a dedicat el întreaga-i loialitate. „In artă, spune el la regie est (de fapt vrea să spună doit etre) l'honnetete. Poete et non honnete homme." 1 Cum îi mai ura pe poeţi pentru că se conduc după alte reguli decît cele ale virtuţii şi pentru că se comportă
ca oameni şi nu ca „oameni buni". încerca întregul dispreţ puritan faţă de teatru, pentru că-i îndeamnă
pe oameni să se gîndească la iubire şi pentru că-i face să simtă plăcere. Tot ce provoacă plăcere îi era odios acestui mare apostol al urii. Acea parte din Pensees în care se ocupă de plăcerile lumeşti este poate cea mai viguroasă din întreaga carte ; ura îi înaripa stilul. îşi ura semenii pentru că erau în stare să se distreze. I-ar fi plăcut ca toţi oamenii să fie asemenea lui : necontenit sfîrtecaţi de dureri, nedormiţi, vlăguiţi de boală. „Boala, afirmă el, este condiţia firească a creştinului ; pentru că numai cînd e bolnav omul este aşa cum ar trebui să fie, adică într-o stare de suferinţă, 1 ... regula este (ar trebui să fie) onestitatea. Cînd spui poet spui om neonest (fr).
278
de durere, privat de plăcerile simţurilor, izbăvit de orice pasiune."
Aceasta era concepţia lui Pascal, teoreticianul dogmei creştine ; Pascal filozoful avea o optică total diferită. „Boala ne dă noi temeiuri de a greşi. Ne alterează judecata şi gîndirea." Aşadar, acea condiţie firească a creştinului este privită din punct de vedere filozofic drept o stare de eroare cronică. Omul bolnav nu are dreptul să judece faptele omului sănătos. Un om lipsit de ureche muzicală nu este cel mai indicat critic al cuartetelor lui Mozart ; tot astfel, un moralist „privat de plăcerile simţurilor, izbă-
vit de orice pasiune" nu e persoana cea mai indicată să vorbească despre „căderea în ispită" şi despre
„natura josnică" a omului. Numai omul cu simţ muzical poate înţelege semnificaţia muzicii şi numai omul senzual şi pătimaş poate înţelege semnificaţia simţurilor şi a pasiunilor. Bolnavul ascetic nu poate înţelege nimic din toate acestea, din simplul motiv că nu poate, sau nu vrea, în mod deliberat, să
încerce emoţiile sau să înţeleagă acţiunile pe care îşi propune să le critice. El îşi face o virtute din necesitate şi conferă deficienţei sale denumiri sacre. „Cei care-şi ţin Dorinţa în frîu — spune Blake —
procedează astfel pentru că dorinţa lor e destul de slabă pentru a se lăsa ţinută în frîu."
Trupul bolnav al lui Pascal era acel „naturaliter Christianum". „Une douleur de tete comme insup-portable, une chaleur d'entrailles et beaucoup d'autres maux" 1, erau de natură să-i facă inaccesibil paga-nismul. Pe Nietzsche tocmai această inaccesibilitate l-ar fi stimulat să încerce ; pentru că