Nietzsche susţinea că omul bolnav nu are dreptul să fie ascet — e o treabă mult prea uşoară. Dar nu la fel gîndea Pascal; el îşi accepta boala, ba chiar se convingea 1 O durere de cap aproape insuportabilă, un foc în măruntaie şi multe alte rele (fr.).
27»
i singur că e recunoscător pentru durerea de cap şi focul din măruntaie. Şi nu accepta boala numai pentru el; încerca să o impună şi celorlalţi. Cerea ca toţi oamenii să-şi însuşească felul lui de a gîndi şi concepţia lui despre lume ; voia să impună tuturor oamenilor migrene, insomnii, dispepsii, cu întregul lor cortegiu de stări psihologice.
Acei dintre noi care, din fericire, au fost scutiţi de asemenea boli vor refuza să accepte metafizica nevralgiilor lui Pascal, aşa cum refuzăm să acceptăm filozofia astmei unui mai recent invalid de geniu
: Marcel Proust.
II
11. NATURA UNIVERSULUI NORMAL
Cea de-a doua parte a acestui eseu începe acolo unde sfîrşeşte prima — adică de la astme şi nevralgii, foc în măruntaie şi dureri de cap insuportabile. După cum am văzut, în ce priveşte boala, Pascal s-a exprimat la fel de contradictoriu ca şi în majoritatea celorlalte subiecte. Ceea ce înfăţişează el drept una din marile surse de eroare este, în acelaşi timp, condiţia firească a creştinului. Dacă ar fi fost întrebat cum se împacă între ele cele două enunţuri ar fi răspuns că ceea ce pare a fi eroare în ochii omului normal, ai unui membru al „omnitudinii", nu este în mod necesar eroare şi în ochii lui Dumnezeu —
ba, chiar, poate fi adevărul. Pentru că, la urma urmelor, ce este ceea ce numim în mod curent „realitate" ? Ce este „normalul" ? Ce este „bunul simţ" ? Care sînt „legile gîndirii" şi „fruntariile cognoscibilului" ? Toate acestea sînt, mai mult sau mai puţin, convenţii de mult statornicite.
280
Universul nostru normal, universul bunului simţ, y este produsul unei deprinderi a percepţiei — poate că o deprindere proastă, cine ştie ? O uşoară modificare în natura organelor noastre de simţ şi universul ar deveni cu totul de nerecunoscut faţă de ceea ce cunoaştem astăzi. Henri Poincare a descris cîteva dintre lumile pe care asemenea modificări în structura noastră le-ar genera automat. In acest context, sînt extrem de interesante anumite cercetări recent efectuate asupra universurilor populate de vietăţi din specii inferioare. De pildă, lumea în care evoluează un arici de mare este, pentru noi, o lume de apă, stînci, nisip, buruieni şi animale marine. Pentru arici, însă, nici unul dintre toate aceste lucruri nu există. Universul perceput (ceea ce-i totuna cu „creat") de organele sale tactile, este total diferit de cel în care-l plasăm, arbitrar, noi oamenii. Modificînd aparatul cu care percepem (şi aparatul cu care percepem este aparatul cu care creăm), boala ne modifică universul. Şi ca un om să încerce să impună
altora universul său particular, este o acţiune aproape la fel de nejustificată ca şi aceea prin care am impune unui arici de mare universul nostru uman.
In decursul ultimului sau ultimelor două secole, un număr considerabil din ceea ce constituia odinioară
necesităţi de gîndire şi legi imuabile ale naturii s-au dovedit a fi sisteme fabricate arbitrar de făpturi omeneşti, pentru a sluji unor scopuri specific omeneşti. Şi astfel, Dumnezeu nu mai este obligat, aşa cum era în trecut, să se supună decretelor promulgate de Euclid în anul 300 înainte de era noastră.
Acum, el are la dispoziţie o varietate de sisteme geometrice din care să tot aleagă. Geometriile şi legile naturii se numără printre cele mai recente produse ale spiritului omenesc, n-au avut încă timp să prindă
rădăcini. Deprinderi atît de superficial formate sînt relativ uşor de încălcat. Dar există alte deprinderi de percepţie şi de gîndire incompa-281
rabil mai vechi şi atît de adine implantate îneît s-ar părea că e aproape cu neputinţă să interpretăm experienţa altfel decît în termenii lor. Astfel, deprinderea de a trăi în spaţiu şi timp este una dintre cele care, evident, s-a format încă din timpurile celor mai îndepărtaţi strămoşi ai noştri. Şi, totuşi, oamenii de azi sînt în stare, dacă nu să trăiască, cel puţin să gîndească în termenii unui continuu cvadri-dimensional; şi cînd se ocupă de lumea subatomică a electronilor şi protonilor, oamenii trebuie să se dezbare cu totul de noţiunile temporale şi spaţiale. Universul infinitezimalului microscopic este radical diferit de universul macroscopic pe care-l populăm. Teoriile fizicii moderne demonstrează că Pascal era îndreptăţit să stăruie asupra ciudăţeniei acestui univers. In ce priveşte timpul se pare că ar fi posibil pentru noi să trăim într-un univers în care relaţiile obişnuite temporale nu se mai menţin. Există dovezi suficient de credibile care atestă că, în anumite împrejurări, viitorul este previzibil (mai ales pe calea visurilor, dacă ar fi să-l credem pe domnul Dunn, autorul acelei foarte interesante cărţi O experienţă cu Timpul). E uşor de conceput că, odată cu vremea, s-ar putea dezvolta o tehnică a previziunilor, şi se poate presupune că facultăţile de profetizare, latente acum la marea majoritate a indivizilor, ar putea căpăta consistenţă. In care caz, universul nostru normal ar apărea schimbat pînă la a nu-l mai putea recunoaşte.
12. UNIVERSUL OMULUI BOLNAV. JUSTIFICAREA SA
Boala ne modifică aparatul de percepţie şi, în felul acesta, modifică universul în care trăim. Dar care dintre universuri este mai real, care e mai apropiat de lucrul în sine perceput de divinitate — uni-282
versul omului sănătos sau cel al omului bolnav ? A răspunde cu certitudine este o imposibilitate. Omul sănătos are majoritatea de partea lui. Vox populi nu este însă vox Dei.
Pentru scopuri practice, sociale, universul normal este, fără îndoială, cel mai comod ; dar comoditatea nu este o măsură a Adevărului. Omul sănătos trudeşte avînd marele dezavantaj de a nu fi dezinteresat. Pentru el, lumea e un loc în care trebuie să se descurce, un loc în care cel mai adaptat să supravieţuiască, supravieţuieşte. Fie că vrea, fie că nu vrea, el vede numai latura utilitară a lucrurilor. Pe cînd boala îl transportă pe om de pe cîmpul de luptă unde se dă
bătălia pentru existenţă, pe un tărîm de detaşare biologică ; acolo el vede altceva decît utilul.
Idiotul lui Dostoievski, prinţul Mîşkin, era un epileptic. Fiecare dintre crizele lui era precedată
de o apocaliptică experienţă mistică. Gînditorii din şcoala lui Max Nordau1, ar „explica"
aceste experienţe în termenii epilepsiei — de fapt, prin explicaţie le-ar anula cu totul. Dar faptul că e însoţită de o criză, nu face revelaţia mai puţin credibilă, dimpotrivă, e cu atît mai credibilă. Deoarece criza detaşează mintea bolnavului de la realitatea utilitară şi-i îngăduie să perceapă, sau să creeze, o altă realitate, mai puţin superficială şi tendenţioasă decît normala realitate utilitară cotidiană. (A fi în stare să vadă lucrurile în acelaşi fel dezinteresat, cu ochii copilului, ai zeului, ai generosului sălbatic, este marca distinctivă şi privilegiul artistului.
Artistul este un om care are revelaţii, fără a trebui să plătească pentru ele prin crize de epilepsie). Adepţii lui Nordau, care văd totul sub specie Podsnapitatis2, nu-i pot ierta lui Mîşkin şi, dacă-i
1 Max Nordau (1849—1923), medic şi scriitor ungur. în lucrarea sa Degenerarea, Nordau încearcă să
stabilească o legătură între geniu şi degenerescentă.