2 Sub semnul lui Podsnap, adică utilitarist.
283
pe aşa, nici lui Shakespeare, Blake, Beethoven, faptul că văd lucrurile sub specie Aeternitatis.
Ei refuză să recunoască validitatea experienţei lui Mîş-kin. Tot atît de bine ar putea să refuze să recunoască validitatea impresiilor propriilor lor simţuri. Pentru mistic sau pentru artist, revelaţia sa este un fapt psihologic, asemenea culorii sau sunetului. E un fapt dat : nu-i poţi scăpa.
Oamenii de talent ar putea fi înfăţişaţi ca o categorie specială de invalizi cronici. Cel cu un surplus de minte este la fel de anormal ca şi cel cu un minus de minte, şi poate că e la fel de justificat să treacă drept nebun, din moment ce sanitatea e doar o chestiune de statistică.
Există o categorie de oameni ultranormali care încearcă o curioasă satisfacţie în a afirma că
toate marile personalităţi au fost oameni bolnavi sau scrîntiţi la minte ; acesta e felul lor de a da frîu liber unei invidii fireşti dar nu foarte lăudabilă, felul lor de a se răzbuna pe cei ce le sînt superiori pentru faptul că le sînt atît de manifest superiori. Dar chiar dacă s-ar dovedi că
aceşti oameni au dreptate şi că toate geniile au fost nişte nevropaţi, nişte sifilitici sau tuberculoşi, faptul încă n-ar avea importanţă ; chiar dacă Shakespeare ar fi fost tipul de om pe care un bun euge-nist l-ar fi castrat de la prima vedere, el tot ar ră-mîne autorul lui Antoniu şi Cleopatra şi al lui Macbeth. Mediocritatea urăşte pe cei buni pentru că sînt altfel decît ei. Dar lătrăturile mediocrităţii pot fi ignorate. Argumentele lor nu duc decît la o singură concluzie : că oamenii de talent sînt diferiţi de' mediocrităţile podsnapiene şi că au acces liber la universurile pe care ereditatea şi deprinderea le-au închis grosului umanităţii. Acestora, boala le poate înlesni pătrunderea în universurile non-podsnapiene de contemplare dezinteresată. Şi dacă face acest lucru, atunci boala are o latură pozitivă. Dar, în orice caz, acţiunile şi operele de geniu rămîn
284
ceea se sînt, indiferent de gradul de sănătate al autorilor lor. Demascările medicale la care procedează cei ultranormali sînt cu totul lipsite de importanţă, şi ar fi pur şi simplu comice dacă demascatorii n-ar fi periculoşi prin numărul şi influenţa lor. E alarmant, de pildă, să
constaţi că eugeniştii luptă să pregătească! o lume propice podsnapismului. Conform maiorului Leonard Darwin, oamenii cei mai apţi să supravieţuiască sînt cei care pot cîştiga cei mai mulţi bani. Meritorii bogătaşi trebuie încurajaţi să-şi perpetueze specia ; cei săraci, indiferent dacă la baza sărăciei lor stă pauperitatea, boala, excentricitatea, prea multa sau prea puţina inteligenţă, trebuie să fie descurajaţi şi, dacă-i necesar, sterilizaţi. Dacă maiorul Darwin reuşeşte să-şi pună ideile în aplicare, peste cîteva generaţii lumea va fi populată exclusiv de inşi d-alde Podsnap şi Babbitt. Evident, o realizare în care trebuie să sperăm cu evlavie.
Pascal şi-a justificat ascetismul pe temeiuri teologice. Creştinismul cere mortificarea cărnii şi renunţarea la poftele lumeşti. Creştinismul este inspirat de divinitate. Aşadar, a nu fi ascet ar însemna un act de răzvrătire blasfematoare. Dar ascetismul poate fi justificat şi fără a invoca ajutorul revelaţiei, a cărei realitate nu poate fi garantată de nici o doză, oricît de mare, de mărturii istorice. El poate fi justificat prin raţiuni pur psihologice. Practicile ascetice sînt metode de provocare pe cale artificială a unui soi de anomalie sau de boală mintală şi fizică.
Această stare de boală modifică aparatul de percepţie al ascetului şi, în consecinţă, universul său apare schimbat. Unele dintre stările sale sînt atît de stranii, încît el simte, dacă e un om religios, comuniunea directă cu dumnezeirea. (Care, desigur, s-ar putea să aibă loc. Sau să nu aibă loc. Nu sîntem în măsură nici să confirmăm, nici să negăm). Oricum, asemenea stări sînt considerate de asceţi a fi de o înaltă' valoare. Aceasta e o intuiţie directă, 285
asupra căreia nu poate exista discuţie. Dacă ascetul simte că aceste stări, laolaltă cu universul ,pe care-l comportă ele, sînt valoroase, atunci el e perfect justificat să continue practicile prin care şi le provoacă.
13. PASCAL ŞI MOARTEA
La Pascal, ca şi la toţi ceilalţi mistici, extazul era o stare cu totul întîmplătoare. Din cîte cunoaştem, el nu a trăit decît o singură dată experienţa beatitudinii. O singură dată a fost atins de harul divin.
Revelaţia lui zilnică, cronică, era aceea a întunericului, iar sursa acestei revelaţii nu era Dumnezeul vieţii; era moartea.
După o noapte fără lună, zorii apar ca un fel de decădere. Întunericul e nemărginit şi gol; lumina vine să umple vidul, să' populeze infinitul cu mărunţişuri, să pună graniţe indefinitului. Cel mai adînc, cel mai deplin întuneric este cel al morţii ; prin ideea tenebroasă a morţii ne apropiem de realizarea infinitului, atît cît este posibil pentru nişte fiinţe finite să se apropie. Pascal a făcut foarte curînd cunoştinţă cu moartea. Şi în toţi anii scurtei sale existenţe a trăit înconjurat de tenebrele nemărginite ale morţii. Acele abisuri metafizice despre care se spune că-l însoţeau pretutindeni erau doar deschideri ale prăpastiei morţii. Toate cugetările sale asupra infinităţilor de micime şi grandoare, asupra distanţei infinite care separă trupul de spirit şi a distanţei infinit mai infinite dintre spirit şi caritate au fost inspirate de moarte, au fost teoretizări ale simţămîntului său de moarte. Moartea a dat imbold chiar şi unora dintre speculaţiile sale matematice, pentru că, dacă e adevărat ceea ce spun cuvintele lui Pascal, şi anume că „meme le.s propo-286
sitions geometriques deviennent sentiments" *, nici reciproca nu e mai puţin adevărată.
Sentimentele sînt raţionalizate ca şi propoziţiile geometrice. Cînd Pascal specula asupra infinitului matematic, el făcea speculaţii asupra acelei bezne insondabile cu care îl împresura moartea.
Gîndurile lui Pascal devin inteligibile numai cu condiţia de a le privi profilate pe acest fundal de întunecime. Omul care a realizat infinitul, nu pe cale intelectuală cil cu întreaga-i făptură, l-a realizat în experienţa intimă şi înfricoşătoare a morţii, şi trăieşte într (
-un univers I diferit de cel locuit
de omul pentru care moartea şi/ infinitul nu sînt decît nişte substantive.
III
14. DUMNEZEUL VIEŢII
Dar există şi o revelaţie a vieţii, după cum există o revelaţie a morţii ; lui Pascal însă această revelaţie nu i-a fost niciodată hărăzită. Lui i se părea de necrezut că oamenii pot fi preocupaţi de treburile lor mărunte, de plăcerile lor josnice, în loc să se dedice uriaşelor şi înspăimîntătoarelor probleme ale eternităţii. El fiind încorsetat în bezna morţii, se minuna că alţi oameni izbutesc să se gîn-dească şi la altceva. Această desconsiderare a morţii şi a infinitului i se părea atît de ciudată, încît era nevoit să o judece drept supranaturală. „Cest un appesantissement de la main de Dien"2 era concluzia lui. Şi avea dreptate. Dumnezeu îşi lasă mîna asupra celor care pot uita de beznă şi de moarte şi 1 . . pînă şi propoziţiile geometrice devin sentimente (fr.).
2 E o îngreunare a apăsării mîinii Domnului (fr.).
287
de infinit — dar nu-şi lasă mîna cu supărare, nu în chip de pedeapsă, aşa cum îşi imagina Pascal, ci ca o încurajare, ca un ajutor. Pentru că Dumnezeu cel care nu le îngăduie oamenilor să se gîndească fără
încetare la bezna infinită, este un Dumnezeu al vieţii, nu al morţii, un Dumnezeu al diversităţii, nu al unei îngheţate unităţi. Pascal urăşte omenirea pentru că are „le pouvoir de ne pas songer ă ce qu'il ne veut pas songer" 1. Dar Dumnezeul vieţii cere ca oamenii să trăiască ; şi ca să poată trăi, ei trebuie să