runtaiele unui om şi filozofia sa. A protesta împotriva „disperării cu ochi de foc" a lui Carlyle ar fi zadarnic, pentru că ar însemna să protestezi împotriva digestiei sale. Accept disperarea lui Carlyle şi veneraţia lui Pascal faţă de moarte aşa cum accept forma nasurilor lor sau gusturile lor în artă. Ceea ce le obiectez eu e pretenţia lor de a dicta lumii întregi. Refuz să mi se impună cu sila veneraţia morţii. Şi, viceversa, nu doresc să impun nimănui marca fabricii mele de adorator al vieţii. In discuţiile filozofice, maniera sinaitică e ridicolă, la fel de ridicolă cum ar fi în discuţiile gastronomice. Cînd discutăm despre homari, de pildă, nu vorbim în termenii : „Aşa grăit-a Domnul Dumnezeu". Cel puţin 292
nu în zilele noastre ; pentru că merită să ne aducem aminte că Jehova a interzis poporului ales consumul homarilor, probabil pentru că le despicau crusta dar nu rumegau îndeajuns conţinutul.
Sîntem cu toţii de acord că în aceste chestiuni fiecare om are dreptul la propriile sale gusturi. „Mie-mi plac homarii, du-mitale nu. Şi cu asta basta !" Aşa se duc discuţiile între gastronomi. Cu timpul, poate, vor învăţa şi filozofii să se trateze reciproc cu aceeaşi politeţe şi îngăduinţă. E adevărat că eu însumi am fost pînă acum destul de nepoliticos încît să arunc anatema asupra filozofiei lui Pascal ; dar asta numai din pricină că el a încercat să-mi impună cu forţa părerile lui. Pot fi însă foarte civilizat cu amatorii de budincă de gris, atîta timp cît aceştia nu mă obligă să le împărtăşesc gusturile. Dar dacă
mi-ar băga gris cu de-a sila pe gît, aş deveni cît se poate de violent.
Pe scurt, acestea sînt ideile mele despre un iubitor de viaţă, după asemănarea căruia sînt gata să
bovarizez diversităţile personalităţii mele. Supoziţia fundamentală de la care porneşte acesta este că
viaţa pe planeta noastră are valoare în sine fără a fi raportată la alte lumi ipotetice mai elevate, la eternităţi, la vieţi viitoare. „Nu-i preferabil oare să fii singur şi să iubeşti Pămîntul de dragul farmecului său pămîntean" ? Aşa este, mai ales dacă ai darul lui Blake de a întrezări eternitatea într-o floare şi de „a face ca întreaga creaţie să apară infinită şi sfîntă... prin intensificarea bucuriei simţurilor." 'l Următoarea supoziţie de la care porneşte iubitorul de viaţă este că scopul acesteia — făcînd abstracţie pentru moment de nenumăratele scopuri pe care i le atribuie indivizii feluriţi — este însăşi viaţa, şi că
1 Citat din William Blake — Cîntecele Inocenţei.
293
i scopul traiului este acela de a trăi. Pentru iubitorul de viaţă, Dumnezeu e însăşi viaţa şi se manifestă,
■4~ dacă vreţi, prin toate procesele vitale, chiar şi prin acelea care, din punctul nostru de vedere, sînt respingătoare sau rele. Pentru că iubitorul de viaţă observă, alături de Kant, că dacă omul n-ar avea unele tendinţe antisociale, „s-ar ivi o viaţă de fericire arcadiană, de armonie perfectă şi de iubire reciprocă, în care talentele ar fi sufocate şi înăbuşite în germene" ; şi alături de Lotze observă
că „virtutea şi fericirea noastră nu pot înflori decît în mijlocul luptei active cu nedreptatea". Dacă
urmăreşte filozofia hindusă, va constata că perfecţiunea este în mod necesar Nirvana şi că triumful binelui absolut va duce la anihilarea totală a existenţei. O viaţă perfect omogenă înseamnă o contradicţie în termeni. Fără contraste şi diversităţi, viaţa e de neconceput. De aceea iubitorul de viaţă crede în contraste şi în diversităţi, atîtea cîte sînt cu putinţă să existe ; căci, nefiind un venerator al morţii, asemenea hindusului, el nu vrea să aibă de-a face cu o perfecţiune care înseamnă anihilare
; şi nefiind ilogic, asemenea creştinilor, nu poate crede într-o perfecţiune care nu e o Nirvana a nonexistenţei. Blake, în a sa Căsătoria Cerului şi a Iadului găseşte cea mai bună expresie a propriei sale ideologii de iubitor al vieţii :
„Fără contrarii nu poate exista progres. Atracţia şi Repulsia, Raţiunea şi Impulsul, Iubirea şi Ura, toate sînt necesare Existenţei Omului.
Omul nu are Trup distinct de Suflet ; pentru că ceea ce numim trup este o porţiune de suflet desluşită
prin cele cinci simţuri, care, în vremea noastră, sînt canalele de scurgere ale spiritului. Impulsul este unica sursă de viaţă şi izvorăşte din trup... Impulsul este Bucuria Veşnică."
294
17. IUBITORUL DE VIAŢĂ CA MORALIST
Blake este şi moralistul favorit al iubitorului de viaţă :
Abstinenţa cu nisip presară * Braţe voinice şi păr învăpăiat. Pe cînd dorinţa face să răsară Roadele vieţii-n suflu minunat.
Valoarea lui Blake ca moralist ar fi fost mai mare dacă el şi-ar fi dat osteneala să explice în ce fel ar putea fi traduse în practică admirabilele sale precepte, în limitele unei societăţi de înaltă organizare.
Iubitorul de viaţă completează învăţămintele lui Blake, arătînd cum se poate ajunge la aşa ceva. El sugerează un compromis prin care cetăţeanul conştient dintr-un stat modern, industrializat, poate ajunge şi un om complet, o făptură cu dorinţe, pasiuni, instincte, un trup şi, în acelaşi timp, un spirit şi o voinţă conştientă. Acest compromis se fundamentează pe recunoaşterea şi organizarea deliberată a diversităţii naturale a omului. Iubitorul de viaţă nu este, asemenea lui Pascal, un om cu un principiu ; el e un om cu multiple principii, şi cu trăiri discontinue. El nu alege o singură făptură din colonia lui de euri, numind-o „adevăratul lui eu", şi încercînd să le ucidă pe toate celelalte. Dimpotrivă, fiecare eu, remarcă iubitorul de viaţă, are un drept la existenţă egal cu al tuturor celorlalte. Fiecare dintre euri, atîta timp cît există acolo, în posesia conştiinţei lui, este eul lui adevărat. Celor care vor obiecta la o asemenea concluzie în numele simţului valorilor, le vom răspunde prin statuarea unor fapte observabile. Simţul valorilor este ceva ce persistă, un atrib.ut al vieţii unice în care-şi au rădăcina diversităţile personale. Dar valorile care
295
generează acest simţ variază odată cu variaţiile personalităţii noastre ; ce-i bun în ochii unuia dintre eurile noastre e rău în ochii altui eu. Dată este numai înclinaţia noastră de a evalua ; un standard fix al valorilor este ceva ce ne impunem în mod arbitrar. Luăm valorile uneia dintre multiplele noastre personalităţi şi le declarăm absolute, iar valorile celorlalte personalităţi ale noastre, fiind diferite, trebuie deci să fie false.
Iubitorul de viaţă nu poate accepta o filozofie şi o morală care nu corespund cu faptele experienţei.
Pentru el, fiecare dintre eurile sale are un drept de existenţă, are un drept la propriile sale valori. Desigur el face tot ce-i posibil — şi aceasta ca o chestiune de politică practică — pentru ca eul potrivit să
apară la momentul potrivit. Uneori este necesară uciderea temporară a unui eu inoportun şi discordant
; dar iubitorul de viaţă nu va adera la măcelul zilnic al unor euri nevinovate, organizat de Pascal, la pogromurile lui psihologice cronice şi continue. Scopul iubitorului de viaţă este acela de a stabili un echilibru vital, nu prin frînarea diversităţilor, nu prin moderarea exuberanţelor (căci cuvîntul lui Blake pentru Exuberanţă este Frumuseţe), ci dîn-du-le frîu liber să se ciocnească una de alta. Echilibrul său este cel al exceselor contracarate, şi poate că cel mai sănătos echilibru dintre toate (oare echi-libristul care merge pe sîrmă nu traversează fragila punte dintre cele două extremităţi ale unor stîlpi înalţi ?) Şi Aristotel a fost un propovăduitor al moderaţiei. Contrazicîndu-se singur (şi e o notă bună pentru Aristotel că a putut să se contrazică), el a preamărit însă şi deliciile excesului intelectual. Dar prin doctrina „căii de mijloc" a rămas Aristotel cunoscut ca moralist. Asa cum a remarcat un filozof de mai