originalitate.
36
37
Informaţia privitoare la caolin nu e de natură sa modifice modelul existen-ţial al nici unei fiinţe omeneşti normal constituite, oricît ar fi ea de versată în geologie — deşi, desigur, un poet liric talentat ar putea folosi caolinul pentru a ilumina o temă total negeologică.
Donne cel atotştiutor a folosit „cele mai avansate descoperiri" ale oamenilor de ştiinţă din timpul său ca ilustrări şi dotări poetice. Caolinul sau echivalenţii săi l-au ajutat să-şi transpună
simţămintele cu privire la dragoste, dumnezeire, moarte, şi multe alte teme modificatoare de existenţă. Fiinţa din el care suferea şi se bucura este cea care a făcut uz de datele ştiinţifice.
Pe cînd poeţii didactici, dimpotrivă, sînt în primul rînd discipoli ştiinţifici. Grădina Botanică
şi Economia Vegetaţiei nu vădesc prin nimic că „in-troviziunea" lui Erasmus Darwin * ar fi fost modificată de ceea ce aflase el despre caolin şi altele 'asemenea.
In Divina Comedie există multă astronomie rimată ; dar aceasta nu e niciodată ridicolă aşa cum reuşesc să fie botanica rimată şi geologia rimată ale lui Erasmus Darwin. Şi de ce ? In primul rînd pentru că Dante are o incomparabilă capacitate de „transfigurare". In al doilea rînd, ceea ce a transfigurat el n-au fost exclusiv date ştiinţifice ; ci date ştiinţifice care au modificat tiparul întregii existenţe a lui Dante. „Astronomul care nu crede în Dumnezeu e nebun". Pentru Dante, în mod evident, cerurile (cerurile ptolomeice cu întreaga lor complexitate de detalii despre sfere şi epicicluri) proclamau gloria divină. Cele mai incre-1 Erasmus Darwin (1731—1802), medic şi botanist englez, a versificat sistemul de clasificare botanică al lui Linne într-un poem intitulat Grădina Botanică, avînd două părţi: Iubirile Plantelor şi Economia Vegetaţiei.
38
dibile informaţii despre soare sau stele nu păreau niciodată deplasate ; făceau parte indisolubilă din sistemul religios care dăduse tipar întregii existenţe a lui Dante.
Cei mai mulţi dintre noi ignorăm ceea ce ştia Dante şi sîntem sceptici cu privire la ce credea el. Drept care, cînd citim asemenea versuri :
Surge ai mortali per diverse foci la lucerna del mondo; ma da quella che quattro cerchi guinge con tre croci, con miglior corso e con migliore stella esce congiunta...l sîntem impresionaţi doar de perfecta muzicalitate a limbajului şi de o oarecare obscuritate oraculară a enunţării, intrinsec poetică (căci absconsul muzical e întotdeauna încărcat de o certă putere magică).
Dar această abracadabra de roţi şi cruci are un înţeles ştiinţific, această enigmă este un enunţ
faptic. Fără îndoială, lui Dante îi plăcea să împărtăşească informaţii ştiinţifice în termeni rebusişti. în cazul de faţă, enigmatica informaţie priveşte „cele mai avansate descoperiri" ale astronomiei, şi cineva care nu ştie dinainte despre ce e vorba nu poate ghici răspunsul la enigmă.
Cea mai mare parte din Divina Comedie nu poate fi pe deplin înţeleasă decît de cei care au o pregătire prealabilă. (Ceea ce e valabil şi pentru părţi mai mult sau mai puţin importante din numeroase alte poeme). »
1 Lumina lumii pe pămînt răzbate Din multe locuri; dar din cel în care trei cruci se nasc din patru mîndre roate, sub stele mai prielnice răsare pe-un drum mai bun...
(Dante — Paradisul cîntul I 37—41 trad. Eta Boeriu) 39
Dezlegarea enigmelor este o îndeletnicire care atrage pe cei mai mulţi dintre noi. In mai mare sau mai mică măsură, orice poezie conţine enigme ale căror răspunsuri sînt, ca şi în cazul lui Dante, de natură ştiinţifică sau metafizică. Şi una dintre plăcerile pe care ni le oferă poezia este tocmai această desfătare a rebusistului care a dezlegat o problemă.
Pentru unii, satisfacţia aceasta e deosebit de intensă. Reuşind să rezolve enigmele naturii, ei preţuiesc poezia cu atît mai mult cu cît e mai ermetică. Am cunoscut oameni care, fiind prea elevaţi ca să-şi poată permite plăcerea laborioaselor imbecilităţi ale jocurilor de cuvinte încrucişate sau ale acrostihurilor, au căutat satisfacerea acestei imperioase necesităţi în sonetele lui Mallarme sau în versurile mai excentrice ale lui Gerard Hopkins.
Dar să ne întoarcem la roatele şi la crucile noastre ; după ce veţi fi rumegat îndeajuns adnotaţiile la ediţia dumneavoastră din Paradisul, vă veţi da seama că Dante, cînd a scris acele versuri, enunţa ceva foarte categoric şi că în faţa ochilor minţii trebuie să fi avut o imagine foarte precisă şi (ceea ce e mai important din punct de vedere poetic) foarte grandioasă, o imagine profund impresionantă a întregului univers ptolomeic.
Scurgerea a şase secole a făcut din ştiinţa lui Dante (aşa cum a prevăzut Chaucer că vor face şi din propriul său limbaj aparţinînd secolului al paisprezecelea) ceva „de mai mare minunea cîtu-i de frumos şi de curios".
Literatura trecutului e o capelă mortuară a cuvintelor stinse din viaţă ; filozofia trecutului e o cavernă a adevărurilor şi teoriilor fosilizate.
„Şi totuşi astfel vorovit-au cei de atunci
Şi bucuratu-s-au la dragoste ca şi cei de-acum"
40
Chaucer a protestat cu anticipaţie împotriva uitării. Dar în zadar. Graiul lui, ca şi ştiinţa lui Dante, e mort, uitat.
Şi ce cititori mai are azi Divina Comedie ? Cîţiva poeţi, cîţiva iubitori de poezie, cîţiva amatori de cuvinte încrucişate şi, în rest, un grup tot mai subţiat de pasionaţi de cultură sau de snobi literari. Aceştia din urmă se simt la fel de triumfător superiori în exclusivitatea erudiţiei lor, cum s-ar simţi snobul social dacă, el singur dintre toţi cunoscuţii lui, ar fi făcut cunoştinţă
cu Prinţul de Galles, sau î s-ar fi adresat domnului Michael Arlen spunîndu-i pe numele de răsfăţ. Chiar şi pe vremea lui Dante, puţinii erudiţi care ştiau, pe nepregătite, că „da quella, che giunge quatro cerchi con tre croci" este de fapt numele de răsfăţ al răsăritului de soare la echinox, trebuie să se fi simţit inundaţi de strălucirea superiorităţii conştiente de sine.
Astăzi, cu şase secole mai tîrziu, aceşti ştiutori încearcă, pe drept cuvînt, adevărate extazuri ale mulţumirii de sine.
Versurile nemuritoare mor ca şi toate celelalte. Iar atunci cînd conţin o doză de informaţie ştiinţifică, cum e în cazul lui Dante, poţi fi sigur că imor-talitatea lor va fi de şi mai scurtă
durată.
Astronomul care nu crede în Dumnezeu e nebun ; dar şi mai nebun e cel care crede şi practică.
Cel puţin aşa gîndea Lucreţiu. Şi de aceea încerca el să-i convertească pe toţi la ştiinţă. Pentru că cei mai mulţi dintre oameni sînt normali ; şi cum încerci să-i converteşti la ceva, automat încetează să mai creadă. Spectacolul vieţii omeneşti „zăcînd prosternată la pămînt, zdrobită
sub povara religiei" stîr-nea mînia îndreptăţită a lui Lucreţiu. El năzuia să doboare tiranul, să
zdrobească sub călcîi religia.
Pentru Dante, cerurile cu tot sistemul lor complicat proclamă măreţ gloria divină ; pentru Lucreţiu,
41
ele proclamă la fel de măreţ impersonalitatea lui Dumnezeu, ba chiar non-existenţa lui.
Ambii poeţi au socotit că „descoperirile avansate" ale oamenilor de ştiinţă sînt de o importanţă profundă şi umană. Secolele s-au scurs şi ştiinţa lui Dante şi cea a lui Lucreţiu au devenit desuete şi neadevărate. In pofida ardorii şi a entuziasmului cu care au scris ei, în pofida prodigioasei lor puteri de comunicare, noi, astăzi, citim în primul rînd cu ochiul omului de studiu, cu ochiul arheologului, ceea ce ei au făurit cu vibraţia făpturii care suferă sau se bucură. Făcînd abstracţie de părţile neştiinţifice, adică de părţile „umane" ale celor două