Gruer surâse sardonic şi din nou aruncă o privire spre Daneel.
— Soţia lui, detectiv Baley.
— Soţia lui?
— Da. Se numeşte Gladia. Gruer îi pronunţă numele în trei silabe, cu accentul pe cea din mijloc.
— Copii? întrebă Baley cu ochii aţintiţi asupra carneţelului. Neprimind nici un răspuns îşi ridică privirea şi repetă: Copii au?
Gruer însă îşi pungise gura de parcă ar fi gustat ceva acru. Părea scârbit. În cele din urmă răspunse:
— Habar n-am.
— Poftim? întrebă Baley.
Gruer se grăbi să adauge:
— Oricum, cred că e mai bine să amânăm începerea cercetărilor pe mâine. Ştiu că ai avut o călătorie dificilă, domnule Baley, că eşti obosit şi că, probabil, ţi-e foame.
Baley, gata să răspundă negativ, constată brusc că gândul mâncării îi era deosebit de plăcut în acel moment. Întrebă:
— N-aţi vrea să luaţi masa cu noi?
Dealtfel nu-şi închipuia că Gruer va accepta o asemenea invitaţie. (Şi totuşi ajunsese să-i spună „domnule Baley” în loc de „detectiv Baley”, ceea ce era, desigur, ceva.)
Aşa cum se aşteptase, Gruer refuză:
— Îmi este imposibil din cauza unei întâlniri de serviciu. Va trebui să plec. Regret.
Baley se ridică. Politeţea ar fi cerut să-l conducă pe Gruer până la uşă, dar, pe de o parte, n-avea nici un chef să se apropie de uşă şi de exteriorul neprotejat, iar pe de alta, nu prea ştia unde se află uşa.
Rămase, şovăind, în picioare. Gruer zâmbi şi dădu din cap.
— Ne vom revedea. Roboţii dumitale cunosc combinaţia, dacă vrei să vorbeşti cu mine.
Şi dispăru.
Baley scoase un strigăt de surpriză.
Gruer şi scaunul pe care şezuse nu se mai aflau acolo! Peretele din spatele lui Gruer şi podeaua de sub picioarele lui îşi schimbaseră brusc înfăţişarea.
Daneel observă calm:
— Nu se găsea fizic în această cameră. Era doar o imagine tridimensională. Credeam că ştii. Doar aveţi aşa ceva şi pe Pământ.
— Nu chiar aşa, murmură Baley.
Pe Pământ o imagine tridimensională era încadrată într-un câmp de forţă cubic care strălucea pe fundal. Iar imaginea însăşi nu era decât o licărire slabă. Pe Pământ n-ai putea confunda o imagine cu relitatea. Pe când aici…
Iată de ce n-avea Gruer mănuşi. Şi nu-i trebuiau nici filtre nazale.
— N-ai vrea să mâncăm acum, colege Elijah? întrebă Daneel.
Cina se dovedi un calvar nebănuit. Apărură mai mulţi roboţi. Unul puse masa. Altul aduse mâncarea.
— Câţi sunt în toată casa, Daneel? întrebă Baley.
— Vreo cincizeci, colege Elijah.
— Vor rămâne aici în timp ce mâncăm? (Unul se retrăsese într-un colţ, cu faţa, pe care ochii luceau sticlos, întoarsă spre Baley).
— Aşa se obişnuieşte, răspunse Daneel, să rămână unul pentru cazul când ar fi nevoie de el. Dacă nu vrei, îi poţi ordona să plece.
Baley dădu din umeri:
— Lasă-l să stea.
În condiţii normale Baley ar fi găsit, probabil, acea hrană foarte gustoasă. Acum însă o mesteca mecanic. Observă în treacăt că Daneel mânca şi el, cu un fel de eficienţă calmă. Mai târziu, fireşte, va goli punga de plastic în care se depunea acum hrana „mâncată” de el. Între timp, Daneel continua să-şi joace rolul.
— E noapte afară, Daneel?
— Da, răspunse robotul.
Baley se uită sumbru la pat. Era prea mare. Întregul dormitor era prea mare. Şi n-avea pături sub care să te vâri, ci numai cearceafuri. Cam subţire acoperământ!
Totul se dovedea dificil. Trecuse deja prin greaua încercare de a face duş, într-o boxă aflată practic lângă dormitor. Era, într-un fel, o culme a luxului, dar, pe de altă parte, părea neigienică.
Spuse deodată:
— Cum se stinge lumina?
Tăblia patului împrăştia o lumină difuză. Poate pentru a înlesni vizionarea unei cărţi înainte de culcare, dar Baley n-avea chef de aşa ceva.
— Se stinge imediat ce te bagi în pat şi te pregăteşti de culcare.
— Au grijă roboţii, nu?
— E sarcina lor.
— Dumenezeule! Dar ce fac solarienii cu propriile lor mâini? mormăi Baley. Mă mir că, sub duş, nu m-a frecat un robot pe spate.
Fără urmă de umor, Daneel răspunse:
— Te-ar fi frecat, dacă ai fi vrut. Cât despre solarieni, fac ceea ce le place. Nici un robot nu-şi execută sarcina dacă i se ordonă să n-o facă, afară de cazul când, fireşte, îndeplinirea ei este necesară pentru bunăstarea omului.
— Ei, noapte bună, Daneel.
— Voi dormi în altă încăpere, colege Elijah. Dacă în timpul nopţii ai nevoie de ceva…
— Ştiu, au să vină roboţii.
— Pe noptieră e un buton de comandă. E de ajuns să-l atingi. Voi veni şi eu.
Baley nu putea să adoarmă. Se gândea mereu la casa în care se găsea, într-un echilibru precar, la marginea lumii, cu spaţiul gol pândindu-l afară ca un monstru.
Pe Pământ, apartamentul său — plăcut, confortabil, înţesat de lume — se afla la adăpost, sub nenumărate alte apartamente. Erau zeci de Niveluri şi mii de oameni între el şi marginea Pământului.
Dar chiar şi acolo, încercă să raţioneze, se găseau oameni la ultimul Nivel, adică imediat lângă exterior. Sigur că da! Dar tocmai de aceea asemenea apartamente se închiriau ieftin.
Se gândi apoi la Jessie, aflată acum la mii de ani-lumină.
Tare ar mai fi vrut să se dea jos din pat, să se îmbrace şi să plece la ea. Gândurile începeau să i se înceţoşeze. Dacă ar exista un tunel, un tunel frumos şi sigur care să ajungă, prin rocă şi metal solid, din Solaria până pe Pământ, s-ar duce tot prin el…
S-ar duce înapoi pe Pământ, înapoi la Jessie, înapoi la confort şi securitate…
Securitate!
Baley deschise ochii. Cu braţele înţepenite se sprijini într-un cot, abia dându-şi seama ce face.
Securitate! Omul ăsta, Hannis Gruer, era şeful securităţii so-lariene. Aşa spusese Daneel. Dar ce însemna „securitate”? Dacă însemna acelaşi lucru ca şi pe Pământ, şi fără îndoială că asta însemna, acest Gruer răspundea de apărarea Solariei împotriva invaziilor din afară şi subversiunii dinăuntru.
De ce îl interesa pe Gruer crima? Oare pentru că pe Solaria nu exista poliţie şi serviciul de securitate era astfel cel mai indicat pentru a se ocupa de un omor?
Gruer păruse degajat faţă de Baley, dar aruncase de mai multe ori priviri furişe în direcţia lui Daneel.
Oare Gruer îl suspecta pe Daneel? Baley însuşi fusese instruit să ţină ochii bine deschişi şi se prea putea ca şi Daneel să fi primit ordine asemănătoare.
Ar fi fost foarte natural ca Gruer să se gândească la unele posibilităţi de spionaj. Slujba sa îl obliga să aibă asemenea bănuieli oridecâteori era cazul. Şi nu de Baley s-ar fi temut Gruer prea mult, de un pământean, reprezentantul celei mai puţin puternice lumi din Galaxie.
Daneel însă venea din Aurora, cea mai veche, mai mare şi mai puternică dintre Lumile exterioare. Era cu totul altceva.
Gruer, îşi aminti detectivul, nu-i adresase nici un cuvânt lui Daneel.
La urma urmelor, de ce oare trebuia Daneel să joace atât de perfect rolul unui om? Explicaţia pe care şi-o oferise Baley mai înainte, anume că era o chestiune de vanitate a proiectanţilor aurorani, îi păru ridicolă. Acum devenea limpede că în spatele acestui joc se ascundea ceva mult mai serios.
Un om se putea aştepta să se bucure de imunitate diplomatică, să fie tratat cu o anumită curtoazie şi amabilitate. Un robot, nu. Dar atunci de ce n-a trimis Aurora un om adevărat? De ce să rişte atât de mult cu o înşelătorie? Răspunsul îi veni pe dată lui Baley. Un om adevărat de pe Aurora, un spaţian autentic, n-ar fi fost dispus să colaboreze prea strâns sau prea mult timp cu un pământean.