— O să facem asta. O să verificăm dacă fizic a fost tot timpul acasă.
Baley îşi strânse buzele. Bănuise că în anumite privinţe logica robotică dă greş. iar acum se convinsese. Exact cum spunea acel expert: logic, dar nu raţional.
— Să ne întoarcem în sala de vizionare, spuse el, şi să reluăm contactul cu domeniul Gruer.
Acum camera strălucea de ordine şi curăţenie. Nimic nu trăda că acolo, cu nici măcar o oră înainte un om se prăbuşise în chinuri.
Trei roboţi stăteau cu spatele la perele, în obişnuita lor atitudine de supunere respectuoasă.
— Aveţi vreo ştire despre stăpânul vostru? întrebă Baley.
— E sub îngrijirea medicului, stăpâne, răspunse robotul din mijloc.
— Îl vizionează sau îl vede?
— Îl vizionează.
— Şi ce spune medicul? Va scăpa cu viaţă?
— Nu este încă sigur, stăpâne.
— Aţi cercetat casa?
— Peste tot, stăpâne.
— Aţi găsit vreo urmă a unui alt stăpân decât al vostru?
— Nu, stăpâne.
— Dar în ultima vreme aţi găsit urme ale unei asemenea prezenţe?
— Nici una, slăpâne.
— Dar domeniul este cercetat?
— Da, stăpâne.
— Cu ce rezultate?
— Nici unul până acum, stăpâne.
Baley dădu din cap şi spuse:
— Vreau să vorbesc cu robotul care a servit la masă astă seară.
— Este la verificat, stăpâne. Are reacţii anormale.
— Poate vorbi?
— Da, stăpâne.
— Atunci adu-l aici fără întârziere.
Urmă, totuşi, o întârziere, şi Baley începu din nou:
— Am spus să-t…
Daneel interveni suav:
— Aceşti roboţi comunică între ei prin radio. Cel pe care vrei să-l vezi a fost chemat, dar întârzie tocmai din cauza defectului produs în urma celor întâmplate.
Baley dădu din cap în semn că a înţeles. Putea bănui existenţa legăturii radio. Într-o asemenea lume masiv robotizată trebuia să existe un sistem de comunicaţii între roboţi, care să permită menţinerea legăturii între ei. Iată deci cum se face că puteau apărea zece roboţi, deşi numai unul fusese chemat, dar numai atunci când era cazul şi nu altfel.
În cameră intră un robot. Şchiopăta, trăgând un picior. Baley se întrebă dece, dar dădu din umeri. Chiar şi în cazul roboţilor primitivi de pe Pământ profanii nu puleau înţelege reacţiile produse prin defectarea circuitelor pozilronice. Un circuit întrerupt putea afecta funcţionarea unui picior, ca aici, faptul fiind foarte semnificativ pentru un robotician, dar cu totul lipsit de sens pentru altcineva.
Baley îl întrebă precaut:
— Îţi aminteşti lichidul incolor de pe masa stăpânului tău, din care i-ai turnat un pahar?
— Da, ştăpâne, răspunse robotul.
Avea deci şi dificultăţi în vorbire!
— Ce lichid era?
— Era apă, ştăpâne.
— Apă curată? Nimic altceva?
— Apă curată, ştăpâne.
— De unde ai luat-o?
— De la robinetul rejervorului, ştăpâne.
— Ai lăsat-o la bucătărie înainte de a o aduce?
— Ştăpânul prefera să nu fie prea rece, ştăpâne. Ordonaşe şă şe şcoată apa cu o oră înainte de meşe.
Ce împrejurare favorabilă, se gândi Baley, pentru cineva informat.
— Imediat ce va fi posibil, unul dintre roboţi să mă pună în legătură cu doctorul carc-l examinează pe stăpânul vostru. Între timp, vreau ca altul să-mi explice cum funcţionează rezervorul de apă. Vreau să aflu cum se obţine apa aici.
Doctorul fu curând disponibil. Era cel mai bătrân spaţian pe care îl văzuse vreodată Baley, având, după părerea detectivului, peste trei sute de ani. I se umflaseră venele de pe mâini, iar părul, tăiat scurt, era alb de tot.
Avea obiceiul să se bată cu unghia peste dinţii neregulaţi din faţă, făcând un zgomot uşor, care îl sâcâia pe detectiv. Se numea Altim Thool.
— Din fericire a vomitat o mare parte din doză, explică doctorul. Şi totuşi, s-ar putea să nu scape cu viaţă. E o întâmplare tragică. (Şi suspină profund.)
— Ce otravă era, domnule doctor? întrebă Baley.
— Regret, dar nu ştiu. (Ţac-ţac-ţac.)
— Cum? Dar atunci cum îl puteţi trata?
— Prin stimulare directă a sistemului neuromuscular, pentru a împiedica paralizia. În rest, las natura să-şi urmeze cursul. (Faţa doctorului, uşor gălbuie, ca o piele de calitate superioară uzată, purta o expresie rugătoare). Avem prea puţină experienţă în acest domeniu. Nu-mi amintesc de alt caz în peste două secole de practică.
Baley îl privi cu dispreţ.
— Ştiţi că există otrăvuri, nu-i aşa?
— A, desigur. (Ţac-ţac.) Toată lumea ştie.
— Dar n-aveţi microfilme documentare de unde să vă informaţi mai precis?
— Ar dura zile întregi. Sunt numeroase substanţe toxice minerale. Noi folosim insecticide şi n-ar fi imposibil ca cineva să obţină toxine bacteriene. Chiar dacă am găsi datele respective în microfilmele documentare, ne-ar trebui mult timp pentru a procura aparatura şi a elabora tehnicile de testare.
— Dacă nu se pricepe nimeni pe Solaria, spuse Baley cu asprime, îţi sugerez să apelezi la celelalte lumi şi să afli ce este. Între timp ar fi cazul să verifici dacă nu există otravă în rezervorul de apă al lui Gruer. Du-te acolo personal, dacă e nevoie, şi vezi cum stau lucrurile.
Detectivul vorbea dur cu acest venerabil spaţian, adresându-i-se ca unui robot, fără ca măcar să-şi dea seama de asta. Şi nici spaţianul nu vădea vreun semn de protest.
— Dar cum ar putea fi otrăvită din rezervor? întrebă şovăitor doctorul Thool. Sunt sigur că nu se poate.
— Probabil că nu e, dar verifică oricum, ca să fim siguri.
Într-adevăr, posibilitatea era foarte mică. Din explicaţiile robotului rezulta că rezervorul era un exemplu tipic de autoconservare solariană. Apa putea pătrunde în el din orice sursă, fiind apoi tratală corespunzător. Microorganismele şi materia organică moartă erau eliminate, după care se introducea volumul necesar de aer, ca şi diferiţi ioni în cantităţile infime cerute de corpul omenesc. Era deci foarte improbabil ca vreo otravă să poată trece prin toate aceste dispozitive de control.
Şi totuşi, dacă se stabilea cert că rezervorul nu conţine otravă, factorul timp devenea evident. Era vorba de acea oră dinaintea mesei, când carafa cu apă (expusă la aer, se gândi Baley iritat) fusese lăsată să se încălzească încet, după gustul lui Gruer.
— Dar cum să verific rezervorul cu apă? întrebă doctorul Thool, nedumerit.
— Dumnezeule! Ia un animal cu dumneata. Injectează-i în venă puţină apă din rezervor sau dă-i să bea. Foloseşte-ţi capul, omule! Şi procedează la fel cu ce a mai rămas în carafă, iar dacă apa de-acolo e otrăvită, şi trebuie să fie, fă câteva din probele descrise în microfilme. Nişte probe simple! Dar fă ceva!
— Stai, stai! Ce carafă?
— Cea în care se afla apa. Cea din care a turnat robotul băutura otrăvită.
— Păi, să vezi… cred că a fost spălată. Personalul casei n-o putea lăsa aşa.
Baley gemu. Desigur! Era imposibil să obţină probe atunci când roboţii foarte conştiincioşi le distrugeau mereu în numele ordinci şi curăţeniei. Ar fi trebuit să ordone păstrarea apei în carafă, dar aceasta nu era propria lui societate şi Baley nu reuşea să reacţioneze în modul cuvenit.