Dumnezeule!
Se comunică în cele din urmă că pe domeniul Gruer nu se descoperise nici o urmă a vreunei prezenţe umane neautorizate.
— Acest lucru adânceşte enigma, colege Elijah, comentă Daneel, căci pare să excludă existenţa unui otrăvitor.
Baley, cufundat în gânduri, de-abia îl auzi.
— Cum?… Ba nu, ba nu. Chiar limpezeşte situaţia. Însă nu-i dădu nici o explicaţie, ştiind foarte bine că Daneel nu era în stare să înţeleagă sau să accepte ceea ce Baley considera a fi adevărul.
Dar nici Daneel nu ceru explicaţii. O asemenea tulburare a firului gândirii unui om ar fi fost foarte nerobotieă.
Baley se plimba agitat de colo-colo, aşteptând cu spaimă apropierea perioadei de somn, când îi va reveni teama de spaţiile deschise şi dorul de Pământ. Simţea un fel de dorinţă febrilă să menţină lucrurile în desfăşurare.
— Aş vrea s-o revăd pe doamna Delmarre, îi spuse el lui Daneel. Pune-i pe roboţi să facă contactul.
Se duseră în sala de vizionare, unde un robot manipula deja panoul, cu degete metalice agile. Baley îl urmărea cu privirea, încă pierdut în gânduri, care făcură loc unei bruşte uimiri, atunci când încăperea păru să se umple pe jumătate cu o masă bogat aşternută pentru cină şi se auzi vocea Gladiei.
— Bună seara!
După o clipă apăru şi ca în imagine şi se aşeză.
— Nu fi surprins, Elijah. E tocmai ora cinei. Şi sunt foarte îngrijit îmbrăcată. Vezi?
Într-adevăr. Culoarea dominantă a rochiei, un albastru deschis, o îmbrăca în luciri discrete până la glezne şi încheieturile mâinilor. Un guler bogat îi acoperea gâtul şi umerii, ceva mai deschis ca nuanţă decât părul, care acum era strâns în bucle disciplinate.
— Nu voiam să te deranjez la masă, spuse Baley.
— Încă n-am început. De ce nu mâncaţi cu mine?
Detectivul o privi bănuitor.
— Cum, cu tine?
Gladia râse.
— Voi pământenii sunteţi tare amuzanţi. Nu cu mine ca prezenţă fizică. Nici n-ar fi posibil. Vreau să spun, mergeţi în sufragerie şi astfel vom putea mânca împreună.
— Dar dacă plec de-aici…
— Robotul tehnician poate menţine contactul.
Daneel confirmă dând din cap cu gravitate, iar Baley, puţin şovăitor, se întoarse şi porni spre uşă. Gladia, împreună cu masa şi cu întregul cadru, porni odată cu el.
— Vezi? spuse ea zâmbind încurajator, tehnicianul menţine legătura.
Baley şi Daneel se deplasară pe o rampă mobilă pe care detectivul nu-şi amintea s-o mai fi văzut vreodată. Se pare că existau numeroase căi de acces între încăperile acestei clădiri imposibile, iar el nu cunoştea decât câteva din ele. Daneel, fireşte, le ştia pe toate.
Şi însoţindu-i mereu, prin pereţi, uneori puţin sub nivelul podelei, alteori deasupra, se deplasa şi Gladia cu cina ei cu tot.
Baley se opri şi murmură:
— Îţi trebuie oarecare timp să te obişnuieşti cu aşa ceva.
— Te ameţeşte? întrebă Gladia.
— Puţin.
— Atunci uite ce-ţi propun: tehnicienii tăi să blocheze imaginea aici, iar când ajungeţi în sufragerie şi totul e gata, să o transpună acolo.
— Am să dau dispoziţii în acest sens, colege Elijah, spuse Daneel.
Propria lor masă era deja instalată la sosirea în sufragerie. În farfurii aburca o supă maro în care pluteau cuburi de carne, iar în centrul mesei se găsea o mare pasăre friptă. Daneel spuse câteva cuvinte robotului care servea şi acesta, cu multă îndemânare, puse ambele tacâmuri la acelaşi capăt al mesei.
Ca la un semnal zidul din faţă păru să alunece în lături, masa păru că se lungeşte şi Gladia se ivi aşezată la celălalt capăt. Cele două încăperi şi mese se uniseră atât de precis, încât, dacă n-ar fi fost deosebirile din desenul tapetului şi al pardoselii, ca şi vesela şi tacâmurile diferite, ai fi pulul crede că într-adevăr cinau toţi împreună.
— Aşa! exclamă Gladia cu satisfacţie. Nu este plăcut?
— Chiar foarte, răspunse Baley. Apoi gustă puţin din supă, o găsi delicioasă şi îşi puse o porţie mai mare. Ai auzit de agentul Gruer?
Faţa femeii se întunecă brusc. Punând lingura jos, Gladia spuse:
— E îngrozitor. Bietul Hannis!
— Văd că foloseşti numele mic. Îl cunoşti?
— Cunosc aproape toţi oamenii importanţi de pe Solaria. Majoritatea solarienilor se cunosc între ei. E firesc.
Într-adevăr, e firesc, îşi spuse Baley. Căci câţi erau cu toţii, la urma urmelor? Apoi cu voce tare:
— Atunci îl cunoşti, poate, şi pe doctorul Altim Thool. Gruer e în îngrijirea lui.
Gladia râse încetişor. Robotul care o servea îi tăia felii de carne, adăugând la ele nişte cartofi mici, rumeniţi, şi felii de morcov.
— Fireşte că-l cunosc. M-a îngrijit şi pe mine.
— Te-a îngrijit? Când?
— După… după necazul acela. Adică după moartea soţului meu.
— Doar nu e singurul medic de pe planetă? întrebă Baley cu surprindere.
— A, nu! (Câteva clipe buzele ei se mişcară de parcă ar fi numărat pentru sine). Sunt cel puţin zece. Şi mai ştiu şi un tânăr care studiază medicina. Dar doctorul Thool e printre cei mai buni. Are foarte multă experienţă. Bietul doctor Thool!
— De ce „bietul”?
— Păi să vezi de ce. Profesia de medic este foarte ingrată. Uneori trebuie să vezi bolnavii, ba chiar să-i atingi. Dar doctorul Thool pare să se fi resemnat în privinţa asta şi nu ezită niciodată să vadă un „bolnav” când crede că e cazul. A fost doctorul meu din copilărie şi e totdeauna atât de amabil şi prietenos încât aproape că n-aş avea nici o obiecţie dacă ar fi nevoie să mă vadă. De pildă, ultima oară chiar m-a văzut.
— După moartea soţului tău, vrei să spui.
— Da. Îţi închipui ce a simţit văzând corpul soţului meu şi pe mine zăcând acolo.
— Mi s-a spus că a vizionat corpul, observă Baley.
— Corpul, da. Dar după ce s-a asigurat că trăiesc şi că nu există nici un pericol le-a ordonat roboţilor să-mi pună o pernă sub cap, să-mi facă nu ştiu ce injecţie şi apoi să iasă. După care a venit aici cu un reactor. Chiar aşa, cu un reactor! Nu i-a luat nici o jumătate de oră şi m-a îngrijit şi s-a convins că totul este în ordine. Eram atât de ameţită când mi-am venit în fire încât credeam că îl vizionez, ştii, şi doar când m-a atins mi-am dat seama că ne vedeam şi am ţipat. Bietul doctor Thool! Era foarte stânjenit, dar ştiu că venise cu cele mai bune intenţii.
Baley dădu din cap.
— Cred că nu prea aveţi nevoie de doctori pe Solaria.
— Sper să n-avem.
— Ştiu că nu suferiţi de boli infecţioase. Aveţi tulburări metabolice? Aterioscleroză? Diabet? Altceva de genul ăsta?
— Se întâmplă uneori, dar e foarte neplăcut. Medicii pot ameliora, din punct de vedere fizic, viaţa unor asemenea bolnavi, dar ăsta e un aspect minor.
— Adică?
— Asta înseamnă că analiza genică n-a fost bună. Doar nu-ţi închipui că lăsăm intenţionat să apară defecte ca diabetul. Toţi cei care se îmbolnăvesc de aşa ceva trebuie să fie reanalizaţi foarte amănunţit. Li se retrage repartiţia unui soţ, sau a unei soţii, ceea ce c un lucru foarte penibil pentru persoanele în cauză. Şi n-au voie, n-au voie… — vocea Gladiei se redusese la şoapte — să aibă copii.
— N-au voie să aibă copii? întrebă Baley cu glas normal.
Gladia se îmbujoră:
— E un cuvânt îngrozitor de pronunţat! Co… copii!