— Îţi mulţumesc, rosti Daneel încet.
— Totuşi, continuă Baley, acest robot umanoid n-are voie să se amestece în nici un fel în acţiunile melc. Dacă încearcă aşa ceva, îl veţi reţine cu forţa, având grijă să nu-l deterioraţi decât în caz de absolută necesitate. Nu-i veţi permite să intre în contact cu nici un alt om afară de mine, şi nici cu alţi roboţi afară de voi, fie prin vedere, fie prin vizionare. Şi nu-l veţi părăsi nici o clipă. Ţineţi-l în această cameră, unde veţi rămâne şi voi. Toate celelalte îndatoriri vi se suspendă până la noi ordine. Aţi înţeles?
— Da, stăpâne, răspunseră în cor cei trei roboţi.
Baley se întoarse iarăşi spre Daneeclass="underline"
— Nu mai ai ce face, aşa că nu încerca să mă opreşti.
Daneel stătea cu braţele atârnându-i moale în jos.
— Colege Elijah, nu le pot lăsa, prin lipsa mea de acţiune, să cazi pradă vreunei primejdii. Totuşi, în împrejurările de faţă, nu-mi rămâne nici o posibilitate de acţiune. Faptul e de o logică incontestabilă. Deci nu voi face nimic. Nădăjduiesc că vei rămâne teafăr şi sănătos.
Asta e tot, se gândi Baley. Logica era logică şi roboţii nu erau dotaţi cu altceva. Logica îi spunea lui Daneel că pierduse partida. Raţiunea i-ar fi putut spune că e greu să prevezi toţi factorii, că partea adversă ar putea face o greşeală.
Dar nu, un robot n-are decât logică, nu şi raţiune. Din nou Baley se simţi ruşinat şi nu putu să-şi reprime un impuls de a-l consola.
— Uite, Daneel, chiar dacă m-aş expune unor primejdii, dar nu e cazul (ultimele cuvinte le adăugă în grabă, aruncând o privire piezişă spre ceilalţi trei roboţi), asta ar face parte din misiunea mea. Pentru asta sunt plătit. După cum tot o parte a misiunii mele este să împiedic orice pericol ce ar putea ameninţa întreaga omenire, aşa cum tu trebuie să împiedici orice pericol ce l-ar ameninţa pe vreun om ca individ. Înţelegi?
— Nu, colege Elijah.
— Asta pentru că n-ai fost construit ca să înţelegi. Dar, crede-mă pe cuvânt, dacă ai fi om, ai înţelege.
Daneel îşi înclină capul în semn de acceptare a explicaţiei şi rămase apoi nemişcat. Baley se îndreptă încet spre uşă. Cei trei roboţi se dădură la o parte pentru a-i face loc, dar continuau să-l fixeze pe Daneel cu ochii lor fotoelectrici.
Baley se simţea păşind spre un fel de libertate. Inima îi bătea mai repede în aşteptarea acestei clipe, dar deodată avu o tresărire. Din partea cealaltă un alt robot se apropie de uşă.
Era oare ceva în neregulă?
— Ce s-a întâmplat, băiete? rosti scurt detectivul.
— Aţi primii un mesaj, stăpâne, de la biroul şefului interimar al serviciului de securilate.
Baley luă capsula de corespondenţă personală pe care i-o întindea robotul. În mâna lui capsula se deschise imediat, dând la iveală o bandă de hârtie imprimată cu caractere fine. (Acest lucru nu-l uimi. Desigur că solarienii îi aveau deja amprentele digitale, iar capsula fusese ajustată să se deschidă numai în contact cu mâinile lui.)
Citi mesajul şi un aer de satisfacţie se ivi pe faţa-i prelungă. Era o permisiune oficială de a putea vedea diferite persoane, cu acordul persoanelor solicitate, care erau totodată sfătuite să dea tot sprijinul „detectivilor Baley şi Olivaw.”
Attlebish capitulase, ajungând chiar să pună numele pământeanului pe primul loc. Era un bun augur pentru a începe, în fine, o anchetă în modul cuvenit.
Baley se afla din nou într-o aeronavă, ca în timpul călătoriei de la New York la Washington. De dala aceasta exista însă o deosebire. Nava nu mai era „închisă”. Ferestrele rămăseseră transparente.
Era o zi frumoasă şi senină. De pe locul unde şedea detectivul, ferestrele apăreau ca nişte petece de azur. Fără relief, fără trăsături distinctive. Baley se forţa să nu strige de spaimă. Îşi ascundea capul pe genunchi doar atunci când nu mai putea rezista cu nici un chip.
Singur îşi impusese acest calvar. De fapt propriul său sentiment de triumf şi această neobişnuită senzaţie de libertate, după ce-i înfrânsese pe Attlebish şi Daneel, aproape că îl obligaseră.
Începutul îl făcuse mergând spre aeronavă pe jos, prin aer liber, cu un fel de ameţeală aproape plăcută; apoi, cu o încredere în sine ce friza nebunia, ordonase ca ferestrele să rămână descoperite.
Trebuie să mă obişnuiesc, îşi spunea el, şi se uita fix la azur până când i se accelera pulsul, iar nodul din gât devenea insuportabil.
La intervale tot mai scurte trebuia să închidă ochii şi să-şi îngroape capul sub acoperământul protector al braţelor. Treptat îşi pierdu tot acel simţământ de încredere, pe care nici măcar atingerea tocului în care se afla dezagregatorul proaspăt încărcat nu i-l mai reda.
Încercă să-şi concentreze atenţia asupra planului de atac. Mai înlâi trebuia să înveţe obiceiurile planetei. Să construiască un fundal pe care să proiecteze totul, dacă voia să înţeleagă.
Să consulte un sociolog!
Ceruse unui robot să-i spună numele celui mai renumit sociolog solarian. (Un lucru bun la roboţi era acela că nu puneau întrebări.) Robotul îi comunicase numele şi principalele date personale, după care făcuse o pauză şi spusese că sociologul era probabil la masă şi va cere, desigur, să se amâne convorbirea.
— La masă! exclamase Baley. Nu fi caraghios. Mai sunt două ore până la prânz.
— Folosesc timpul local, stăpâne, răspunse robotul.
Baley îl privise surprins, apoi înţelese. Pe Pământ, cu Oraşele lui îngropate, ziua şi noaptea, somnul şi trezia erau perioade artificiale, adaptate la nevoile comunităţii şi ale planetei. Dar pe o planetă ca aceasta, expusă direct Soarelui, ziua şi noaptea nu mai constituiau o chestiune de preferinţă, ci le erau impuse oamenilor vrând-nevrând.
Detectivul încercă să-şi închipuie o lume sub forma unei sfere ce se roteşte, fiind periodic luminată şi neluminată. Era destul de greu şi Baley simţi o undă de dispreţ faţă de aceşti spaţieni superiori, care lăsau un lucru atât de important cum e timpul să le fie dictat de capriciile mişcărilor planetare.
— Fă legătura, în orice caz, conchise el.
La aterizare aeronava era aşteptată de mai mulţi roboţi şi Baley, ieşind din nou în spaţiul liber, constată că tremura de-a binelea.
— Lasă-mă să te iau de braţ, băiete, murmură el către cel mai apropiat robot.
Sociologul îl întâmpină la capătul unui hol, având un zâmbet forţat pe faţă.
— Bună ziua, domnule Baley.
— Bună ziua, răspunse detectivul, abia sudând. N-aţi vrea, vă rog, să acoperiţi ferestrele?
— Sunt deja acoperite. Ştiu câte ceva despre obiceiurile pământene. Vreţi să mă urmaţi?
Baley reuşi să facă aceasta fără ajutorul robotului, urmându-l pe sociolog, la o distanţă apreciabilă, printr-un labirint de coridoare. Când, în cele din urmă luă loc într-o încăpere mare şi bogat ornamentată, fu bucuros de prilejul de a se odihni.
Pereţii camerei conţineau o serie de nişe cu fundul rotunjit. În fiecare din ele se aflau statui pictate în roz şi auriu, siluete abstracte care bucurau ochiul fără a-i transmite un înţeles imediat. Un obiect mare cu numeroase pedale, un fel de cutie de care atârnau nişte cilindri albi, sugera un instrument muzical.
Baley îl privi pe sociolog, care rămăsese în picioare în faţa lui. Spaţianul arăta exact aşa cum apăruse în imaginea vizionată de detectiv mai înainte: înalt, subţire, cu părul complet alb, eu faţa izbitor de ascuţită, nasul proeminent, ochii vii şi adânciţi în orbite.
Se numea Anselmo Quemot.
Cei doi continuară să se privească până ce Baley aprecie că poate vorbi fără să-i tremure glasul. Prima lui remarcă n-avea nici o legătură cu ancheta. De fapt, nici cu planul lui de acţiune. Pur şi simplu întrebă: