— Roboţii, admise Baley. Dar, ca să vorbim drept, domnule doctor, chiar pământenii au creat robotul pozitronic.
— Chiar aşa? Sunteţi sigur?
— Puteţi verifica. E adevărul curat.
— Interesant. Şi totuşi robotica a progresat cel mai puţin acolo, spuse sociologul gânditor. Poate din cauza marii populaţii a Pământului. V-ar trebui mult mai mult timp. Da, da… Şi totuşi, aveţi roboţi chiar şi în Oraşe.
— Da, avem, răspunse Baley.
— Mai mulţi decât, să zicem, cu cincizeci de ani în urmă.
— Da, confirmă detectivul nerăbdător.
— Atunci se potriveşte. Deosebirea e numai de timp. Roboţii tind să elimine munca omului. O economie robotizată se dezvoltă într-o singură direcţie: tot mai mulţi roboţi şi tot mai puţini oameni. Am studiat datele demografice foarte atent, le-am reprezentat grafic şi am făcut câteva extrapolări. (Se opri brusc, surprins.) Păi, asta-i un fel de aplicare a matematicilor la sociologie, nu-i aşa?
— Exact, răspunse Baley.
— S-ar putea să fie ceva în toate astea. Va trebui să mai cercetez problema. În orice caz, iată concluziile la care am ajuns, şi am certitudinea că sunt absolut corecte. Raportul roboţi-oameni din orice economie care a introdus munca roboţilor tinde să crească permanent, în ciuda tuturor măsurilor legislative menite să împiedice aceasta. Creşterea este încetinită, dar nu poate fi oprită. La început populaţia umană creşte, dar cea de roboţi creşte mult mai rapid. Apoi, când se atinge un anumit punct critic…
Quemot se opri din nou, după care adăugă:
— Ia să vedem… Mă întreb dacă acest punct critic n-ar putea fi determinat cu exactitate, dacă nu i s-ar putea da o expresie numerică. Iată-ne ajunşi din nou la matematici.
Baley se mişcă nervos pe scaun.
— Şi ce se întâmplă după atingerea punctului critic, domnule Quemot?
— Poftim? A, da. Populaţia umană începe să descrească. Planeta respectivă se apropie de o adevărată stabilitate socială. Aurora va trece prin aceasta. Chiar şi Pământul dumneavoastră. Vă vor trebui câteva secole în plus, dar e inevitabil.
— Ce înţelegeţi prin stabilitate socială?
— Situaţia de aici, de pe Solaria. O lume în care oamenii constituie singura clasă avantajată. Deci n-avem nici un motiv să ne temem de celelalte Lumi exterioare. Va mai trece doar un secol, eventual, şi vor fi toate ea Solaria. Presupun că, într-un fel, acesta va fi capătul istoriei omeneşti. Sau, cel puţin, împlinirea ei. Până la urmă toţi oamenii vor avea tot ceea ce le trebuie şi tot ce îşi doresc. Ştiţi, există o frază pe care am găsii-o undeva, nu mai ştiu unde, ceva despre căutarea fericirii.
— Da, spuse Baley gânditor, toţi oamenii sunt „înzestraţi de Creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile… printre care viaţa, libertatea şi căutarea fericirii.”
— Asta e! De unde aţi citat?
— Dintr-un document vechi, răspunse detectivul.
— Observaţi cum se schimbă lucrurile pe Solaria şi, până la urmă, în toată Galaxia? Căutarea se va încheia. Drepturile omenirii vor fi viaţa, libertatea şi fericirea. Chiar aşa. Fericirea.
— Se poate, observă Baley sec, dar un om a fost ucis aici, pe Solaria, şi un altul e pe moarte.
Îi păru rău chiar înainte de a fi terminat fraza, căci chipul lui Quemot luase o expresie de parcă ar fi fost pălmuit. Bătrânul sociolog înclină capul şi spuse fără să-şi ridice privirile:
— V-am răspuns la întrebări cât am putut de bine. Mai doriţi ceva?
— Nu, de ajuns. Vă mulţumesc, domnule doctor, şi-mi pare rău că v-am deranjat tocmai acum, când deplângeţi moartea unui prieten.
Quemot ridică încet capul.
— Va fi greu să-mi găsesc alt partener de şah. Apărea foarte punctual la întâlnirile noastre şi juca extrem de echilibrat. Era un bun solarian.
— Vă înţeleg, spuse Baley cu blândeţe. Îmi permiteţi să folosesc instalaţia dumneavoastră pentru a stabili contactul cu persoana următoare cu care vreau să vorbesc?
— Desigur, răspunse Quemot. Roboţii mei vă stau la dispoziţie. Acum am să vă las. Încheiat vizionarea.
Nu trecură nici treizeci de secunde şi un robot se afla deja lângă Baley, iar detectivul se întrebă din nou cum erau comandaţi. De fapt, apucase să vadă, înainte de stingerea imaginii, cum degetele lui Quemot se îndreptau spre un buton.
Poate că era un fel de semnal general, „Faceţi-vă datoria!” sau aşa ceva. Poate că roboţii erau atenţi la lot ce se petrecea şi sesizau întotdeauna dorinţele oamenilor din jur, iar dacă robotul respectiv nu era dotat fizic sau electronic pentru sarcina dală, reţeaua radio care-i unea pe toţi intra în acţiune şi era chemat robotul potrivit.
O clipă Baley avu imaginea Solariei sub forma unei uriaşe reţele robotice cu ochiuri ce se micşorau tot mai mult şi în care erau fixate fiinţele umane. Îşi aminti cuvintele lui Quemot despre transformarea altor Lumi în planele de felul Solarici şi îşi imagină formarea unor asemenea rebele strânse şi pe Pământ, până ce…
Gândurile îi fură întrerupte de robot, care i se adresă cu tonul lui respectuos, calm şi egal, de maşină.
— Sunt gata să vă ajut, stăpâne.
— Ştii cum se poate lua legătura cu locul unde lucra Rikaine Delmarre?
— Da, stăpâne.
Baley ridică din umeri. Niciodată n-o să înveţe să nu mai pună întrebări inutile. Roboţii ştiau. Punct. Îşi dădu seama că pentru a manipula aceşti roboţi în mod cu adevărat eficient trebuia să fii expert, un fel de robotician. şi se întrebă cum se descurca în această privinţă solarianul mijlociu. Probabil nici prea-prea, nici foarte-foarte.
— Fă atunci legătura cu asistentul lui. Dacă nu e acolo, află unde se găseşte.
— Am înţeles, stăpâne.
Robotul se întoarse şi dădu să plece, dar Baley strigă după eclass="underline"
— Stai! Ce oră este acolo?
— Aproximativ 6.30, stăpâne.
— Dimineaţa?
— Da, stăpâne.
Baley se simţi din nou iritat de această lume care îşi organiza timpul după apariţia şi dispariţia unui soare. Iată la ce ajungi trăind pe suprafaţa neprotejată a unei planete!
Se gândi o clipă la Pământ, apoi se smulse din amintiri. Cât timp era concentrat asupra anchetei, lucrurile mergeau bine. Recăderea în nostalgie ar fi ruinat totul.
— Cheamă-l pe asistent, băiete, şi spune-i că e o chestiune oficială. Şi trimite-mi alt robot cu ceva de mâncare. Un sandviş şi un pahar cu lapte.
Mcstecându-şi gânditor sandvişul, care conţinea un fel de carne afumată, Baley îşi spuse, într-o doară, că după cele întâmplate cu Gruer, Daneel Olivaw consideră suspect orice aliment. Şi, poate, pe bună dreptate.
Termină totuşi sandvişul fără nici un efect rău (oricum, fără un efect imediat) şi sorbi din lapte. De la Quemot nu aflase datele după care venise, dar ceva tot aflase. Şi, recapitulând, aprecia că aflase chiar o mulţime de lucruri.
Cam puţine despre crimă, adevărat, dar mai multe pe plan general.
Robotul se întoarse.
— Asistentul acceptă vizionarea, stăpâne.
— Bun! A fost complicat?
— Dormea, stăpâne.
— Dar s-a trezit, nu?
— Da, stăpâne.
Deodată persoana în cauză apăru în faţa lui, stând în pat în capul oaselor, cu o expresie de nemulţumire posacă.
Baley se dădu înapoi de parcă i s-ar fi ridicat în faţă, pe neaşteptate, un câmp de forţă. Deci din nou nu i se furnizase o informaţie vitală. Iarăşi nu ştiuse ce să întrebe.
Nimeni nu se gândise să-i spună că asistentul lui Rikaine Delmarre era o femeie.
Avea părul ceva mai închis decât obişnuita nuanţă arămie a spaţienilor şi în momentul acela îi stătea cam vâlvoi. Faţa îi era ovală, nasul puţin borcănat şi bărbia mare. Tocmai se scărpina pe piept, deasupra taliei, şi Baley nădăjdui în sinea sa că cearceaful va rămâne bine aşezat. Îşi amintea de atitudinea degajată a Gladiei în privinţa celor permise în timpul unei vizionări.