— Aceasta va fi cabina dumneavoastră, detectiv Baley. Sunteţi rugat să n-o părăsiţi pe toată durata călătoriei.
Sigur, mă sechestraţi aici, se gândi Baley. Mă ţineţi izolat, în siguranţă.
Coridoarele prin care trecuse erau goale. Probabil că acum le dezinfectau roboţii. Şi probabil că robotul din faţa lui va trece printr-o baie antiseptică la ieşire.
— Aveţi la dispoziţie apă curentă şi toaletă. Veţi primi hrană. Veţi avea material de vizionat. Hublourile sunt comandate de la acest panou. Acum sunt închise, dar dacă vreţi să priviţi spaţiul…
— E-n ordine, băiete, răspunse Baley cu o uşoară tulburare în glas. Lasă-le închise.
Folosise apelativul „băiete”, cu care pământenii se adresau totdeauna roboţilor, dar robotul nu păru ofensat de aceasta. Răspunsurile lui erau limitate şi dirijate de Legile roboticii.
Robotul îşi înconvoie corpul masiv de metal în chip de plecăciune respectuoasă şi ieşi.
Baley se afla acum singur în cabină şi o putea cerceta. În orice caz, era mai bine decât în avion. Pe acesta îl putea vedea în întregime, de la un capăt la altul. Putea să-i vadă limitele. Nava spaţială era însă mare. Avea coridoare, etaje, cabine. Era un fel de mic oraş. Baley putea respira aproape în voie.
Apoi se aprinseră nişte lumini şi vocea metalică a unui robot răsună prin interfon, dându-i detectivului îndrumări precise despre felul cum să se protejeze contra acceleraţiei la decolare.
Se simţi împins înapoi în nişte chingi, într-un sistem hidraulic elastic, şi auzi huruitul îndepărtai al reactoarelor de mare putere, încălzite la maximum de o micropilă protonică. Urmă şuieratul atmosferei despicată de navă, din ce în ce mai slab şi mai ascuţit, care se stinse cu totul după o oră.
Se aflau în spaţiul cosmic.
Parcă îi amorţiseră toate simţurile, parcă nimic nu mai era real. Îşi spunea că fiecare clipă îl poartă cu mii de mile mai departe de Oraşe, de Jessie, dar acest lucru nu-l impresiona.
A doua zi (ori a treia, poate? — nu-şi dădea seama de scurgerea timpului decât după intervalele la care mânca şi dormea) simţi o stranie senzaţie trecătoare de întoarcere pe dos. Nu dură decât o clipă şi Baley înţelese că era un Salt, acea trecere momentană, stranie, de neînţeles, aproape mistică, prin hiperspaţiu, care duce navele cosmice şi tot ce se află în ele dintr-un punct în spaţiu în altul, situat la o distanţă de câţiva ani-lumină. Alt interval de timp şi alt Salt, încă un interval, încă un Salt.
Baley îşi spuse că zeci, sute sau mii de ani-lumină îl despart acum de casă.
Nu ştia însă cu precizie câţi. Nici un pământean nu cunoştea amplasarea Solariei în spaţiu. Era sigur de asta. N-o cunoştea nimeni, absolut nimeni.
Se simţi nespus de singur.
Veni apoi senzaţia de deceleraţie şi din nou intră în cabină robotul. Ochii lui sumbri şi roşietici verificară amănuntele echipamentului lui Baley. Strânse cu competenţă un şurub şi examină piesele sistemului hidraulic.
— Sosirea peste trei ore. Vă rog să rămâneţi în această cabină. Va veni un om să vă ia de aici şi să vă conducă la reşedinţa dumneavoastră.
— Stai, spuse Baley încordat. Strâns în chingile echipamentului se simţea neajutorat. Ce oră va fi la sosire?
Robotul răspunse prompt:
— După timpul Oficial Galactic va fi…
— După timpul local, băiete, după timpul local! Dumnezeule!
Robotul continuă cu voce egală:
— Ziua solariană durează 28,35 ore oficiale. Ora solariană se divide în zece decade, iar fiecare decadă în o sută de centade. Urmează să sosim pe un aeroport la care timpul oficial va fi de cinci decade şi douăzeci de centade.
Baley îl detesta pe robot. Îl detesta pentru incapacitatea lui de a înţelege, pentru felul în care îl obliga să-l întrebe direct şi aslfel să-şi dezvăluie propria slăbiciune.
N-avea încotro. Spuse deschis:
— Va fi în timpul zilei?
Iar după toate astea robotul răspunse „Da, domnule” şi ieşi.
Va fi deci zi! Va trebui să iasă pe suprafaţa neprotejată a unei planete în timpul zilei!
Nu prea ştia ce înseamnă asta. Întrezărise, în câteva rânduri, suprafaţa Pământului din anumite puncte din interiorul Oraşului, ba chiar ieşise pe ea pentru câteva clipe. Dar totdeauna fusese înconjurat de ziduri sau se aflase în apropierea lor. Totdeauna fusese aproape de un loc sigur.
Dar unde va mai găsi această siguranţă acum? Nici măcar între zidurile iluzorii ale întunericului.
Şi cum nu-şi putea trăda slăbiciunea în faţa spajienilor — la naiba, nici gând de aşa ceva! — îşi încordă trupul în chingile care îl apărau de forja deceleraţiei, închise ochii şi luptă cu înverşunare împotriva panicii.
2. SE IVEŞTE UN PRIETEN
Baley pierdea lupta. Raţiunea nu mai era suficientă.
Îşi repeta mereu: sunt oameni care trăiesc sub cerul liber toată viaţa, spaţienii de pildă, chiar şi strămoşii noştri de pe Pământ. Nu există nici o primejdie în lipsa unor ziduri protectoare. Numai mintea mea neagă acest lucru şi greşeşte.
Dar tot acest raţionament nu ajuta la nimic. Ceva dincolo de raţiune, mai presus de ea, reclama prezenţa zidurilor şi nu voia să accepte spaţiul.
Pe măsură ce se scurgea timpul Baley îşi dădea seama că nu va face faţă. Până la urmă spaţianul trimis să-l conducă (cu filtre în nări pentru a reţine microbii şi cu mâinile înmănuşate pentru a evita contactul!) îl va găsi chircit de frică, tremurând jalnic, şi nici măcar nu-l va dispreţui. Spaţianul nu va simţi decât dezgust.
Baley încercă îndârjit să se ţină tare.
Când nava se opri şi chingile anti-deceleraţie se desfăcură automat, iar sistemul hidraulic se retrase în perete, Baley continuă să rămână aşezat. Se temea, dar era hotărât să nu lase să se vadă aceasta.
Auzi zgomotul uşor pe care îl făcu uşa cabinei începând să se deschidă şi privi în altă parte. Apucă doar să prindă cu coada ochiului silueta înaltă, cu păr de culoarea bronzului, a celui care intra: un spaţian, unul dintre acei trufaşi descendenţi ai Pământului, care îşi renegaseră trecutul.
Spaţianul i se adresă:
— Colege Elijah!
Cu o mişcare bruscă Baley îşi întoarse capul spre spaţian. Făcu ochii mari şi se ridică aproape fără voie.
Se uită fix la faţa noului venit, la pomeţii înalţi şi depărtaţi, la liniile perfect destinse ale feţei, la corpul lui simetric şi, mai ales, la acea privire calmă izvorând din nişte ochi albaştri imperturbabili.
— D-daneel!
— E plăcut să văd că-ţi aminteşti de mine, colege Elijah.
— Că-mi amintesc de tine! exclamă Baley năpădit de un sentiment de uşurare. Daneel era o bucăţică de Pământ, un prieten, un sprijin, un salvator. Avu o pornire aproape irezistibilă de a se arunca spre spaţian ca să-l îmbrăţişeze, să-l strângă nebuneşte, să râdă, să-l bată pe spate şi să facă toate celelalte lucruri prosteşti pe care ie fac nişte prieteni vechi ce se revăd după o lungă despărţire.
Dar se abţinu. Nu putea face aşa ceva. Nu putea decât să se apropie de el, să-i întindă mâna şi să spună:
— Nu văd cum te-aş fi putut uita, Daneel!
— Tocmai asta e plăcut, răspunse Daneel, dând din cap cu gravitate. După cum foarte bine ştii, mie mi-e imposibil să te uit cât timp funcţionez. E plăcut să te văd din nou.
Daneel luă mâna lui Baley şi i-o strânse cu degete calme, dar ferme — o strângere reconfortantă şi nedureroasă —, dându-i apoi drumul.