Surprins, Baley spuse:
— De ce faci asta?
— Nu-i nimic. Tot mă plictisisem de ea. Am să le estompez şi pe celelalte, ca să nu-mi distragă atenţia.
Spunând aceasta, deschise un panou de pe perete şi mânui un resort. Culorile se atenuară imediat, rămânând abia vizibile.
— N-ai un robot care să facă asta? întrebă Baley. Să închidă contactele?
— Linişte, acum, spuse ea nerăbdătoare. Nu ţin roboţi aici. Aici sunt numai eu. Şi îl privi încruntată. Nu te cunosc încă destul de bine. Asta-i greutatea.
Spunând aceasta, deschise un panou de pe perete şi mânui un resort. Culorile se atenuară imediat, rămânând abia vizibile.
— N-ai un robot care să facă asta? întrebă Baley. Să închidă contactele?
— Linişte, acum, spuse ea nerăbdătoare. Nu ţin roboţi aici. Aici sunt numai eu. Şi îl privi încruntată. Nu te cunosc încă destul de bine. Asta-i greutatea.
Nu se uita la piedestal, dar ţinea degetele aşezate uşor pe suprafaţa lui netedă. Toate cele zece degete erau curbate, sub tensiune, aşteptând.
Apoi mişcă un deget, descriind cu el o curbă domolă. Se ivi o fâşie luminoasă, de un galben intens, care se deplasa oblic în spaţiul de deasupra. Degetul Gladiei se mişcă imperceptibil înapoi şi lumina scăzu puţin în intensitate.
Solariana o privi o clipă.
— Cred că e bine. Un fel de forţă fără greutate.
— Dumnezeule! exclamă Baley.
— Te supără? Gladia îşi ridică degetele şi bara oblică de lumină rămase pe loc, solitară.
— Nu, deloc. Dar ce înseamnă? Cum faci asta?
— E greu de explicat, răspunse Gladia, privind gânditoare la piedestal. Mai ales că nici eu nu înţeleg prea bine… E un fel de iluzie optică, aşa mi s-a spus. Creăm câmpuri de forţă cu niveluri diferite de energie. Sunt, de fapt, proiecţii de hiperspaţiu şi n-au proprietăţile spaţiului obişnuit. În funcţie de nivelul de energie, ochiul omenesc vede lumini de diferite culori. Formele şi nuanţele sunt comandate prin căldura degetelor mele în contact cu anumite puncte de pe piedestal. În fiecare piedestal se află tot felul de dispozitive.
— Vrei să spui că dacă mi-aş pune degetul aici… Detectivul înaintă şi Gladia îi făcu loc. Şovăind, Baley puse degetul pe piedestal şi simţi o uşoară pulsaţie.
— Aşa! Acum mişcă-ţi degetul, îl încurajă Gladia.
Baley se conformă şi văzu o dâră neregulată de lumină cenuşie ţâşnind în sus şi umbrind-o pe cea galbenă. Se grăbi să-şi retragă degetul. Gladia chicoti, dar imediat luă o poză pocăită.
— N-ar trebui să râd. E într-adevăr un lucru foarte greu de făcut, chiar şi pentru cei care exersează mult.
Apoi îşi mişcă mâna repede (Baley nici n-o putu urmări) şi monstruozitatea creată de el dispăru, lăsând din nou liberă lumina cea galbenă.
— Cum ai învăţat să faci aşa ceva? întrebă detectivul.
— Am tot încercat. E o nouă formă de artă, ştii, şi suntem doar câţiva care într-adevăr ne pricepem…
— Iar tu te pricepi cel mai bine, spuse Baley morocănos. Pe Solaria fiecare este sau singurul, sau cel mai bun, sau amândouă.
— N-ai de ce să fii ironic. Am şi expus nişte piedestale. Am avut expoziţii. Şi femeia îşi împinse bărbia înainte într-un evident gest de mândrie. Dar să continuăm portretul, spuse ea, mişcându-şi din nou degetele şi făcând să apară câteva curbe în forma luminoasă. Totul era în unghiuri ascuţite, culoarea dominantă fiind cea albastră. Asta reprezintă, cumva, Pământul, comentă Gladia, muşcându-şi uşor buza de jos. Întotdeauna mi l-am închipuit albastru. Cu toţi oamenii de acolo şi cu acest văzut permanent. Vizionatul este mai roz. Tu ce părere ai?
— La naiba! Nu-mi pot imagina lucrurile în chip de culori.
— Nu poţi? întrebă ea, absentă. Spui din când în când „Dumnezeule”. Asta-mi sugerează un soi de pată violetă. O mică pată cu forme ascuţite, din cauza felului răspicat cum pronunţi cuvântul, aşa… Şi lângă centrul imaginii apăru, lucind, mica pată violetă. Totuşi, adăugă femeia, n-o pot termina astfel. Şi îndată răsări, închizând totul, un cub gol, mat, de culoare cenuşie. Lumina din interior continua să se vadă, dar mai vagă, întemniţată cumva.
Baley simţi o undă de tristeţe, de parcă el însuşi ar fi fost închis în ceva care-l ţinea departe de un lucru dorit.
— Şi asta ce reprezintă? întrebă el.
— Păi, pereţii din jurul tău. Asta te caracterizează cel mai mult, felul în care nu poţi ieşi afară, felul în care trebuie să stai înăuntru. Aici eşti înăuntru. Nu înţelegi?
Baley înţelegea şi nu prea era de acord.
— Dar pereţii nu sunt permanenţi, observă el. Azi am ieşit afară.
— Ai ieşit? Şi te-a deranjat?
Nu rezistă să nu-i riposteze:
— Cam tot atât cât te deranjează pe tine faptul că mă vezi. Nu-ţi place, dar poţi face faţă.
Gladia îl privi, gândindu-se la ceva.
— Vrei să mergi afară acum? Să ne plimbăm împreună?
Baley voi să spună: Dumnezeule, nu!, dar Gladia continuă:
— Nu m-am mai plimbat niciodată cu cineva aşa, văzându-ne. Este încă zi şi vremea e frumoasă.
Baley îşi privi portretul abstracţionist şi întrebă:
— Dacă merg, accepţi să scoţi cenuşiul?
— Să vedem cum te porţi, răspunse Gladia zâmbind.
Ieşiră din încăpere, lăsând acolo construcţia de lumină, care ţinea sufletul lui Baley întemniţat în cenuşiul Oraşelor.
Detectivul se înfioră uşor. Simţea aerul rece deplasându-se pe lângă trupul lui.
— Ţi-e frig? întrebă Gladia.
— Nu era aşa mai devreme.
— E spre seară acum, dar nu e chiar frig. Vrei să îmbraci ceva? Pot chema imediat un robot să-ţi aducă o haină.
— Nu, nu e nevoie.
Păşeau pe o potecă îngustă, pavată.
— Pe aici te plimbai cu doctorul Leebig? întrebă Baley.
— O, nu! Ne plimbam departe, pe câmp, unde nu vezi decât ici-colo câte un robot lucrând şi poţi auzi zgomotele animalelor. Să rămânem totuşi pe lângă casă, pentru orice eventualitate.
— Ce eventualitate?
— Păi, pentru eventualitatea că ai vrea să intri.
— Sau că începe să te deranjeze văzutul?
— Mie nu-mi pasă, răspunse Gladia, afectând indiferenţă.
Deasupra se auzea foşnetul frunzelor — o masă verde şi galbenă. Aerul era străpuns de strigăte ascuţite şi bâzâituri stridente. Existau, de asemenea, umbre.
Baley era mai ales conştient de umbre. Una dintre ele îi stătea întinsă în faţă, o formă omenească ce se mişca odată cu el, imitându-l într-un fel de pantomimă hidoasă. Baley auzise despre umbre, fireşte; ştia chiar şi ce sunt, dar în lumina indirectă, difuză, a Oraşelor nu-şi dăduse niciodată seama de ele.
În spatele lui, desigur, strălucea soarele solarian. Avu grijă să nu se uite la el, dar ştia că e acolo.
Spaţiul era întins şi nepopulat; totuşi, îl atrăgea.
Se închipui pe sine însuşi păşind pe suprafaţa unei lumi cu mii de mile şi ani-lumină de spaţiu în jur.
De ce oare se simţea atras de această imagine a singurătăţii? Doar nu-i plăcea singurătatea. Iubea Pământul, iubea căldura şi aglomeraţia umană a Oraşelor.
Încercă să-şi amintească, dar nu reuşi. Încercă să-şi imagineze New York-ul, cu toată gălăgia şi înghesuiala lui, dar constată că era conştient numai de liniştea răcoroasă a atmosferei solariene.
Fără să-şi dea prea bine seama, Baley se apropie tot mai mult de Gladia, ajungând cam la un metru de ea. De-abia atunci sesiză surprinderea de pe faţa ei.