— Te rog să mă ierţi, spuse el în grabă, retrăgându-se.
— Nu face nimic, îngăimă Gladia. Nu vrei s-o luăm pe-aici? Sunt nişte flori care au să-ţi placă.
Mergând în direcţia arătată rămâneau cu spatele la soare, astfel că detectivul o urmă în tăcere.
— Mai târziu în cursul anului o să fie minunat. Când se încălzeşte vremea pot coborî până la lac ca să înot, sau pot alerga pe câmp cât mă ţin picioarele, până ce sunt bucuroasă să mă întind pe jos şi să zac nemişcată.
Spunând aceste cuvinte îşi examină îmbrăcămintea.
— Dar astea nu sunt haine pentru aşa ceva. Îmbrăcată astfel, trebuie să merg. Liniştit, înţelegi?
— Şi cum ai prefera să te îmbraci? întrebă Baley.
— O, cel mult în bluză şi şort! exclamă Gladia, ridicându-şi braţele de parcă ar fi gustat deja în imaginaţie acel sentiment de libertate. Uneori chiar mai puţin. Doar sandale, ca să pot simţi aerul pe fiecare centimetru de piele… O, îmi pare rău, văd că te-am şocat…
— Nu, nu face nimic, o asigură Baley. Aşa erai îmbrăcată când te plimbai cu doctorul Leebig?
— Depindea de vreme. Uneori eram îmbrăcată foarte sumar, dar ştii, era doar o vizionare. Înţelegi asta, sper.
— Înţeleg. Şi doctorul Leebig? Se îmbrăca şi el sumar?
— Jothan să se îmbrace sumar? Gladia surâse sarcastic. O, nu! E întotdeauna foarte solemn. Se strâmbă, luând o mină de pretinsă gravitate, şi-şi lăsă în jos o pleoapă, prinzând perfect trăsăturile caracteristice ale roboticianului şi obligându-l pe Baley să scoată un mormăit apreciativ.
— Şi iată cum vorbeşte, continuă solariana: „Dragă Gladia, ţinând seama de efectul unui potenţial de prim ordin asupra fluxului de pozitroni… ”
— Aşa îţi vorbea? Despre robotică?
— Aproape întotdeauna. A, ştii, lua lucrurile foarte în serios … Încerca mereu să mă instruiască. Nu abandona niciodată.
— Şi ai învăţat ceva?
— Absolut nimic! Nimic! Toate sunt pentru mine o adevărată babilonie. Uneori se enerva, dar când începea să mă dojenească săream în apă, dacă mă aflam lângă lac, şi-l stropeam.
— Îl stropeai? Credeam că vă vizionaţi.
Femeia râse.
— Halal pământean! Stropeam spre locul unde se afla el, în cameră sau pe domeniul lui. Apa nu-l putea atinge, dar el tot se ferea. Priveşte aici!
Baley privi. Ocoliseră un petec de pădure şi intrau acum într-o poieniţă cu un bazin ornamental în mijloc. Mai multe alei pietruite traversau poiana, fragmentând-o. Pretutindeni se vedeau flori, foarte multe, în straturi ordonate. Baley le cunoştea din filmocărţi.
Într-un fel florile semănau cu figurile luminoase pe care le crea Gladia şi detectivul îşi spuse că, probabil, solariana Ie crea peacestea tocmai în spiritul florilor. Atinse una cu grijă, apoi se uită în jur. Predominau cele roşii şi galbene.
Întorcându-se ca să dea un ocol cu privirea, Baley zări soarele şi spuse, tulburat:
— Ce jos e, lângă orizont!
— Este aproape seară, răspunse Gladia. (Alergase spre bazin şi acum şedea pe o bancă de piatră la marginea lui). Vino încoace! îi strigă ea, făcându-i semn cu mâna. Poţi sta în picioare dacă nu vrei să te aşezi pe piatră.
Baley înaintă încet.
— Coboară atât de jos în fiecare zi? întrebă el şi imediat îi păru rău. Dacă planeta se roteşte, evident că şi soarele e jos, lângă orizont, în fiecare dimineaţă şi seară. Numai la amiază e înalt pe cer.
Dar recunoaşterea acestui fapt nu putea schimba o imagine formată timp de atâţia ani. Ştia de existenţa nopţii; o cunoscuse chiar direct, cu întreaga masă a planetei interpusă între om şi soare, adăpostindu-l. Ştia că există nori cenuşii, care te apără de ce e mai rău în exterior. Şi totuşi, gândindu-se la suprafeţele planetare, nu şi le putea imagina altfel decât ca o revărsare de lumină, cu un soare înalt pe cer.
Privi înapoi, peste umăr, numai atât cât să poată zări strălucirea soarelui, şi se întrebă cât de departe e oare casa, pentru eventualitatea că s-ar hotărî să se întoarcă.
Gladia îi arătă celălalt capăt al băncii de piatră.
— E cam aproape de tine, nu? observă Baley.
Gladia îşi întinse spre el mâinile ei mici, cu palmele în sus.
— Încep să mă obişnuiesc. Zău!
Detectivul se aşeză cu faţa spre ea, ca să evite soarele.
Gladia se aplecă spre apă şi culese o floricică în formă de cupă, galbenă pe dinafară şi vărgată cu alb pe dinăuntru, dealtfel nu prea arătoasă.
— E o floare de aici, explică ea. Majoritatea celorlalte se trag de pe Pământ.
I-o întinse gingaş lui Baley, cu apa picurând de pe lujerul rupt. Baley o luă tot atât de gingaş.
— Ai ucis-o, spuse el.
— Nu e decât o floare. Mai sunt mii. Apoi brusc, înainte chiar ca el să poată atinge cupa galbenă, i-o smulse, fulgerându-l cu privirea.
— Sau vrei să spui că dacă am rupt o floare aş putea ucide şi un om?
Baley căută s-o împace:
— N-am vrut să spun nimic. Mă laşi s-o văd?
De fapt nu ţinea s-o atingă. Floarea crescuse în pământ jilav şi mai avea încă iz de mâl. Oare cum puteau aceşti oameni, foarte grijulii în contactele lor reciproce sau cu pământenii, să fie atât de nepăsători în privinţa contactului cu pământul murdar?
Luă totuşi floarea, ţinându-i tulpina între degetul mare şi arătător, şi se uită la ea. Caliciul era format din câteva foi subţiri şi curbe de ţesut vegetal, reunite în acelaşi punct. În interior se vedea o umflătură albă, convexă, umedă şi purtând nişte perişori negricioşi care tremurau uşor în bătaia vântului.
— Îi simţi mirosul? întrebă Gladia.
De-abia atunci sesiză Baley mireasma ce se degaja din floare. Se aplecă spre ea şi o mirosi.
— Miroase ca un parfum de femeie.
Gladia bătu din palme, amuzată.
— Pământean, pământean! Vrei de fapt să spui că parfumul miroase ca asta.
Baley încuviinţă dând din cap cu amărăciune. Începea să-l obosească statul afară. Umbrele se alungau şi locul devenea sumbru. Totuşi, era decis să nu se dea bătut. Voia să îndepărteze acei pereţi de lumină cenuşie care-i întunecau portretul. Era o atitudine donchişotescă, dar aşa stăteau lucrurile.
Gladia luă floarea de la Baley, care i-o înapoie fără regrete. Încet, solariana smulse petalele rând pe rând.
— Cred că fiecare femeie are un miros aparte.
— Depinde de parfum, spuse Baley cu indiferenţă.
— Îmi închipui ce înseamnă să fii atât de aproape încât să-ţi dai seama. Eu nu folosesc parfum deoarece nimeni nu stă vreodată aproape de mine. Doar acum, în mod excepţional. Dar tu cred că miroşi adesea parfumuri, tot timpul. Pe Pământ soţia ta e mereu cu tine, nu-i aşa? (Gladia era foarte concentrată asupra florii, încurcându-se în timp ce o desfăcea în bucăţi.)
— Nu e mereu cu mine. Nu tot timpul.
— Dar cea mai mare parte a timpului. Şi oricând doreşti să…
Baley o întrerupse:
— De ce crezi că încerca Leebig atât de asiduu să te înveţe robotică?
Din floare nu mai rămăsese decât lujerul şi umflătura din interior. Gladia o răsuci între degete şi o aruncă în apă, unde mai pluti câteva clipe.
— Cred că voia să fiu asistenta lui.
— Ţi-a spus el aşa ceva?
— Spre sfârşit, Elijah. Presupun că devenise nerăbdător. În orice caz, m-a întrebat dacă nu mi-ar plăcea să lucrez în domeniul roboticii. I-am răspuns, fireşte, că pentru mine ar fi cel mai plicticos lucru din lume. S-a supărat rău.