— Şi după aceea nu s-a mai plimbat cu tine.
— Ai dreptate… Se prea poate ca tocmai asta să fi fost cauza. Dar, zău, ce puteam să-i răspund?
— Despre certurile tale cu doctorul Delmarre îi vorbisei mai înainte, nu?
Femeia îşi încleştă brusc pumnii, cu corpul ţeapăn în poziţia în care se afla şi cu capul înclinat puţin înainte lateral.
— Ce certuri? întreabă ea cu voce nefiresc de înaltă.
— Certurile pe care le aveai cu soţul tău. Presupun că-l urai.
Gladia îl privi furioasă. Faţa i se crispase şi sângele îi fugise din obraji.
— Cine ţi-a spus asta? Jothan?
— Da, Leebig mi-a spus. Şi cred că e adevărat.
Gladia era profund tulburată.
— Tot mai încerci să dovedeşti că eu l-am ucis. Te credeam prieten şi când colo eşti doar un… doar un poliţai!
Spunând acestea îl ameninţă cu pumnii. Baley aşteptă.
— Ştii doar că nu mă poţi atinge.
Femeia îşi lăsă mâinile să-i cadă şi izbucni într-un plâns tăcut, întorcându-şi faţa într-o parte.
Baley îşi înclină capul şi închise ochii, evitând umbrele lungi care-l nelinişteau.
— Doctorul Delmarre nu era un om prea tandru, nu-i aşa?
— Era foarte ocupat, răspunse femeia, cu glas gâtuit.
— Dar tu eşti tandră. Te poţi apropia de un bărbat. Mă înţelegi?
— Nu mă pot împiedica. Ştiu că e dezgustător, dar n-am ce face. E dezgustător chiar şi numai să vorbim despre asta.
— Dar cu doctorul Leebig ai vorbit, nu?
— N-am avut încotro, şi cum Jothan era la îndemână şi nu părea să-l deranjeze, am vorbit ca să-mi uşurez sufletul.
— Asta era motivul pentru care te certai cu soţul tău? Fiindcă el era rece şi lipsit de tandreţe, ceea ce ţie-ţi displăcea?
— Uneori îl uram, recunoscu Gladia, ridicând, neajutorată, din umeri. Era un bun solarian, dar noi nu fuseserăm planificaţi să avem co… Şi din nou izbucni în lacrimi.
Baley aşteptă, răbdător. Simţea el însuşi un gol în stomac, iar aerul deschis îl apăsa puternic. Când femeia se mai linişti, o întrebă, cât mai gingaş cu putinţă:
— Tu l-ai ucis, Gladia?
— N-nu. Apoi deodată, de parcă orice rezistenţă interioară ar fi cedat, adăugă: Nu ţi-am spus încă totul.
— Atunci, te rog, spune-mi acum.
— Tocmai ne certam când a murit. Vechea noastră ceartă. Ţipam la el, dar el nu ţipa la mine niciodată. Ba uneori nu spunea nimic, ceea ce mă enerva şi mai rău. Eram tare, tare furioasă. După asta nu-mi mai amintesc nimic.
— La naiba! Baley şovăi puţin, privind ţintă la piatra cenuşie a băncii. Cum adică nu-ţi mai aminteşti?
— Vreau să spun că el zăcea mort, eu ţipam şi au venit roboţii…
— L-ai omorât tu?
— Nu-mi amintesc, Elijah, şi mi-aş aminti dacă aş fi făcut-o, nu-i aşa? Numai că nu-mi amintesc nimic altceva. Şi mi-a fost frică. Ajută-mă, Elijah!
— Nu te teme, Gladia. Am să te ajut. Mintea năucită a detectivului se fixase asupra armei cu care s-a săvârşit crima. Ce se întâmplase cu ea? Desigur, fusese luată de-acolo. Atunci, însă, numai ucigaşul putuse face asta. Gladia fusese găsită la faţa locului imediat după crimă, aşa că ea n-o putuse îndepărta. Altcineva era deci asasinul. Indiferent de părerea unanimă a solarienilor, trebuia să fi fost altcineva.
E cazul să mă întorc acasă, îşi spuse detectivul descurajat. Se adresă femeii:
— Gladia…
Dar privirile i se aţintiră, cumva, asupra soarelui. Asupra soarelui, aflat lângă orizont. Îşi întorsese capul ca să-l privească şi ochii i se fixaseră asupra lui, sub imperiul unei fascinaţii morbide.
Nu-l mai văzuse niciodată aşa: mare, roşu şi oarecum estompat, astfel încât putea să-l privească în voie, cu fâşii subjiri şi însângerate de nori deasupra lui şi traversat de o dungă neagră.
— Ce roşu e… murmură Baley.
O auzi pe Gladia răspunzând cu melancolie în glas:
— Întotdeauna e aşa la asfinţit, roşu şi muribund…
Baley avu o halucinaţie. Soarele cobora spre orizont deoarece suprafaţa planetei fugea de el, cu mii de kilometri pe oră, rotindu-se sub acel soare crud, rotindu-se fără ca nimic să-i protejeze pe acei microbi numiţi oameni care se agitau încoace şi încolo, rotindu-se nebuneşte, la infinit, rotindu-se, rotindu- se…
De fapt i se rotea lui însuşi capul. Banca de piatră se înclină sub el, cerul se înălţă, albastru, albastru închis, soarele dispăru, vârfurile copacilor şi pământul se năpustiră în sus, Gladia ţipă cu glas slab, apoi se auzi un zgomot…
16. SE OFERĂ O SOLUŢIE
Mai întâi, Baley fu conştient de faptul că se află înăuntru, de absenţa exteriorului, şi apoi de o faţă ce se apleca asupră-i. O clipă făcu ochii mari, fără s-o recunoască. Apoi exclamă:
— Daneel!
Robotul nu vădi nici un semn de mulţumire, ori vreo altă emoţie, auzindu-şi pronunţat numele.
Spuse doar:
— E bine că ţi-ai revenit, colege Elijah. Nu cred să fi suferit vreo vătămare fizică.
— N-am nimic, răspunse Baley ţâfnos, străduindu-se să se sprijine pe coate. Dumnezeule! Sunt în pat? De ce?
— Te-ai expus astăzi de mai multe ori spaţiului liber. Efectul a fost cumulativ şi ai nevoie de odihnă.
— Am nevoie, mai întâi, de nişte răspunsuri.
Baley privi în jur şi încercă să se convingă că nu mai era deloc ameţit. Nu recunoştea camera. Perdelele fuseseră trase şi lumina era plăcută, artificială. Se simţea mult mai bine.
— Să începem. Unde mă aflu?
— Într-o cameră din vila doamnei Delmarre.
— Acum să lămurim un lucru. Ce cauţi tu aici?… Cum ai scăpat de roboţii care te păzeau?
— Mi-am dat seama că acest lucru îţi va displăcea şi totuşi, în interesul siguranţei tale personale şi al ordinelor primite de mine, n-am avut altă alegere decât să…
— Ce-ai făcut?
— Se pare că doamna Delmarre a dorit să te vizioneze acum câteva ore.
— Da, ştiu, confirmă Baley, amintindu-şi că Gladia însăşi îi spusese aceasta mai înainte.
— Ordinul pe care l-ai dat roboţilor ce mă păzeau suna astfeclass="underline" „Nu-i veţi permite (adică mie) să intre în contact cu nici un alt om afară de mine, şi nici cu alţi roboţi afară de voi, fie prin vedere, fie prin vizionare.” Totuşi, colege Elijah, n-ai spus nimic în sensul de a nu se permite altor oameni sau roboţi să intre în contact cu mine. Sesizezi diferenţa?
Baley oftă adânc.
— N-ai de ce să fii necăjit, colege Elijah, îl consolă Daneel. Această portiţă mi-a permis să vin aici şi să-ţi salvez viaţa. Înţelegi, când doamna Delmarre m-a vizionat — roboţii permiţându-i aceasta — ea a întrebat de tine şi eu am răspuns, de bună credinţă, că nu ştiu unde eşti, dar că aş putea încerca să mă informez. Părea doritoare ca eu să fac aceasta. I-am spus deci că bănuiesc că lipseşti temporar de acasă, că voi verifica şi că o rog, între timp, să ordone roboţilor aflaţi în cameră cu mine să te caute prin vilă.
— Şi n-a fost surprinsă că n-ai dat tu însuţi acest ordin roboţilor?
— I-am făcut, cred, impresia că în calitatea mea de auroran nu mă pricep la roboţi tot atât de bine ca ea şi că ea le-ar putea da ordine cu mai multă autoritate, asigurând şi executarea lor mai rapidă. Este clar că solarienii se mândresc cu roboţii lor şi subestimează capacitatea locuitorilor altor planete de a manipula roboţii. Nu eşti de aceeaşi părere, colege Elijah?