— Ai o altă soluţie, colege Elijah? întreabă Daneel.
Baley se aşezase în timp ce vorbea şi acum încercă să se ridice, dar starea de oboseală şi faptul că scaunul era scund îl împiedicară. Întinse o mână spre robot, spunând pe un ton uşor enervat:
— Dă-mi mâna, te rog, Dannel.
Robotul se uită, surprins, la propria sa mână.
— Poftim, colege Elijah?
Baley blestemă în gând interpretarea literară a robotului şi explică:
— Ajută-mă să mă ridic.
Braţul puternic al lui Daneel îl ridică fără efort de pe scaun.
— Mulţumesc. Nu, n-am o altă soluţie. Sau, mai bine zis, aş avea, dar totul depinde de găsirea armei.
Se duse, nerăbdător, până la perdelele grele care acopereau aproape în întregime unul din pereţi şi, de-abia dându-şi seama ce face, ridică un colţ. Privi ţintă petecul întunecat de sticlă până ce înţelese că vedea începutul nopţii şi apoi lăsă perdeaua să cadă tocmai când Daneel, apropiindu-se tăcut, i-o luă dintre degete.
În fracţiunea de secundă în care observă mâna robotului luându-i perdeaua cu grija afectuoasă a unei mame care-şi fereşte copilul de foc, detectivul simţi petrecându-se în el o răsturnare. Apucă din nou perdeaua, smucind-o din mâna lui Daneel, şi, folosindu-şi întreaga putere, o rupse de la fereastră, lăsând doar câteva fâşii zdrenţuite.
— Colege Elijah, spuse robotul domol, doar ştii ce neplăceri îţi provoacă spaţiul liber.
— Ştiu, spuse Baley, ce foloase poate să-mi aducă.
Îşi aţinti privirile afară. Nu se vedea nimic, numai întuneric, dar acel întuneric era spaţiul liber. Spaţiul nelimitat, chiar dacă-i lipsea lumina, şi el, Baley, îl înfrunta.
Pentru prima dată îl înfrunta fără ezitări. Nu mai era o simplă bravadă, sau o curiozitate perversă, sau calea spre soluţionarea unei crime. Îl înfrunta pentru că ştia că dorea aceasta, că trebuie. Şi aici stătea toată deosebirea.
Pereţii erau doar cârje! Întunericul şi mulţimile erau doar cârje! Poale că aşa le şi considerase, în subconştient, şi le urăsc chiar şi atunci când credea cel mai mult că le iubea şi că avea nevoie de ele. Altfel de ce i-ar fi displăcut atât de intens pereţii creaţi de Gladia în jurul acelui „portret”?
Se simţi năpădit de un sentiment de triumf şi, ea şi cum triumful ar fi fost contagios, un nou gând răsări, izbucnind ca un strigăt lăuntric.
Baley se întoarse, ameţit, către Daneel.
— Ştiu, şopti el. La naiba! Ştiu!
— Ce ştii, colege Elijah?
— Ştiu ce s-a întâmplat cu arma. Ştiu cine e vinovat. Totul, deodată, s-a orânduit la perfecţie.
17. SE ŢINE O ŞEDINŢĂ
Daneel nu era de acord cu ideea unei acţiuni imediate.
— Mâine! spuse el, respectuos dar ferm. Aceasta e propunerea mea, colege Elijah. Este târziu şi trebuie să te odihneşti.
Baley fu nevoit să recunoască adevărul celor spuse şi, în plus, era nevoie de anumite pregătiri, ba chiar de foarte multe. Avea soluţia crimei, era sigur de asta, dar aceasta era bazată pe deducţie, ca şi teoria lui Daneel, şi ca atare lipsită de valoare probantă. Trebuia să fie ajutat de solarieni.
Dar dacă urma să aibă de-a face cu ei, un pământean în faţa mai multor spaţieni, atunci era necesarsă fie perfect stăpân pe sine. Deci, odihnă şi pregătire.
Şi totuşi n-o să poată dormi. Era sigur că n-o să poată dormi. Cu tot acel pat moale instalat special pentru el de către roboţi cu mişcări precise, cu tot parfumul delicat şi cu toată muzica dulce ce răsuna în acea cameră specială din vila Gladiei. Era sigur de asta.
Daneel şedea retras într-un colţ întunecos.
— Tot o mai suspectezi pe Gladia? întrebă Baley.
— Nu cred că ar fi înţelept să te las să dormi singur şi neprotejat.
— Bine, fă cum vrei. Te-ai lămurit ce vreau să faci, Daneel?
— Da, colege Elijah.
— N-ai, sper, nici un fel de rezerve sub imperiul Primei legi?
— Ba am câteva, în privinţa reuniunii pe care vrei s-o convocam. Vei fi înarmat şi îţi vei lua măsuri de siguranţă?
— Da, te asigur.
Daneel scoase un oftat care sună atât de uman încât o clipă Baley scurtă întunericul, încercând să vadă faţa perfectă, de maşinărie, a robotului.
— Nu întotdeauna am găsit comportarea oamenilor logică, observă Daneel.
— Ne-ar trebui şi nouă trei Legi proprii, dar mă bucur că nu le avem, răspunse detectivul, cu ochii fixaţi în plafon. Foarte multe depindeau acum de Daneel, şi totuşi nu-i putea dezvălui nici pe departe întregul adevăr. Roboţii erau de asemenea implicaţi.
Aurora avusese motivele ei să trimită un robot ca să-i reprezinte interesele, dar acum greşise. Roboţii aveau limitele lor.
Aşadar, dacă totul va merge bine, treaba se putea termina în douăsprezece ore. Iar peste încă douăsprezece s-ar putea găsi deja în drum spre Pământ, purtând cu el o speranţă. O speranţă de un fel ciudat. Căreia de-abia putea să-i dea crezare el însuşi, dar care reprezenta pentru Pământ scăparea. Trebuia să reprezinte scăparea.
Pământul! New York-ul! Jessie şi Ben! Căldura, intimitatea, duioşia căminului!
Se gândea la toate acestea,, pe jumătate adormit, dar nu reuşea să-şi găsească tihna aşteptată. Între el şi lumea Oraşelor pământene se produsese o înstrăinare.
La un moment dat totul se stinse şi Baley adormi.
După ce se trezi, detectivul făcu un duş şi se îmbrăcă. Era pregătit din punct de vedere fizic, şi totuşi nu se simţea sigur pe sine. Nu că raţionamentul său i-ar fi părut mai puţin convingător în lumina palidă a dimineţii. Mai curând din cauză că avea de înfruntat nişte solarieni. Oare putea conta pe reacţiile lor? Sau va continua să acţioneze orbeşte?
Gladia fu prima care apăru. Un lucru simplu pentru ea, fireşte. Folosea un circuit interior, căci se afla în aceeaşi clădire. Era palidă la faţă şi lipsită de expresie. Purta o rochie albă, care-i dădea un aspect rece, de statuie. Privi neajutorată la Baley, care-i zâmbi prietenos, ceea ce păru s-o mai încurajeze.
Unul câte unul se iviră şi ceilalţi. Attlebish, şeful interimar al serviciului de securitate, apăru imediat după Gladia, suplu şi arogant, cu bărbia-i masivă vădind dezaprobare. Apoi Leebig, roboticianul, nervos şi nerăbdător, clipind spasmodic din pleoapa beteagă, şi Quemot, sociologul, puţin obosit, dar zâmbindu-i binevoitor lui Baley cu ochii săi vârâţi în fundul capului, de parcă i-ar fi spus: — Noi doi ne-am văzut, ne cunoaştem bine.
Apăru şi Klorissa Cantoro, vizibil stânjenită de prezenţa celorlalţi. O privi o clipă pe Gladia, strâmbând din nas, după care îşi fixă privirile în podea. Ultimul se ivi doctorul Thool. Era tras la faţă şi părea bolnav.
Erau toţi, afară de Gruer, care se însănătoşea lent şi n-ar fi putut încă participa. (Nu-i nimic, îşi spuse Baley, o să ne descurcăm şi fără el.) Toţi erau îmbrăcaţi protocolar şi toţi se aflau în încăperi cu ferestrele bine acoperite.
Daneel aranjase lucrurile cum trebuie şi Baley spera că se va achita tot atât de bine şi de restul însărcinărilor.
Detectivul se uită pe rând la cei şase spaţieni. Inima îi bătea cu putere. Fiecare îl viziona dintr-o altă cameră şi amestecul de lumini, mobilă şi motive ornamentale era ameţitor. Începu să vorbească: